Deșeuri de existență

Prin anii ’90 se transmiteau noaptea înspre dimineață meciuri din NBA comentate de un nene care a dispărut temeinic, Bogdan parcă Stănculescu. Meseriaș, cunoștea robust jocul la panou. Pe vremea aia mă suna bietul George Cușnarencu pe la oarele cinci și ne așezam pe comentat. Atunci am aflat că un jucător mare scutură punga aia de cartofi de douăzeci de ori pe meci. Michael Jordan era uriaș fiindcă înscria în medie 28 puncte pe întâlnire. În rândul întâi aplauda Jack Nicholson. Lângă Jordan au apărut Magic Johnson, Scottie Pippen, Larry Bird, Charles Barcley, John Stockton. Etc. Ei au etc. Noi avem, ca peste tot, o cultură de lideri, cu performanțe la nivelul nostru, unul, doi din nimic, din talent, nu din școală. Care s-a fost gătat în 90. Școlile de gimnastică, de caiac-canoe, de atletism, de lupte, de handbal, de box aveau plan de campioni mondiali. Firește, propagandă, daciade, cântări și descântări, dar de masă, la ore, în școli de profil. În America e altfel?  În Noua Zeelandă, ca-n toate Angliile, ăia fac rugby de la grădiniță, părinții de-acum fie plătesc, fie se scutesc. Și eu am fost scutit din cauze obiective și tot am bătut mingea cât m-am priceput.

Noi facem clasamente după capul nostru. Regele, prințul, cel mai bun antrenor din lume. G. Călinescu, jăniu, a simțit asta și a tras de mânecă numele mari până la gardul nostru de nuiele. Sigur că toate clasamentele, plasamentele sunt sezoniere – un sezon putând dura și tri su’ di ani – dar ia să alegem între Proust, Balzac, Stendhal, Flaubert, Zola, Camus, Diderot, Rabelais, Montaigne etc? Aud? Vorbesc numai despre proză. Când l-au dus la Pantheon pe Dumas au făcut un spectacol grandios, precum la Hugo se zice. Vorba profesorului meu: literator popular, dar dacă l-am fi avut noi, am fi fost cineva!

În lumea postcolonială şi postrasială ce se întinde peste tot, s-ar putea să nu mai exprimăm  nimic al nostru, nimic specific, doar Doina, poate, introdusă pe lista patrimoniului imaterial al lui neica Unesco. Mitocănia, care se manifestă şi porneşte de la vlădică  şi ajunge până la opincă, ajută la această nivelare primitivă. Dar avem și revers, nu numai avers: ne inventăm și ne reinventăm. Foştii ospătari devin miniştri, foştii minusculi sau minimali agenţi de influenţă devin analişti, foştii zidari devin miliardari de carton presat, își construiesc castele – Istoria nu ne-a lăsat decât vreo trei – și cavouri pe trei niveluri cu sală de fitness la subsol, foştii  informatori cu ora devin schimonosiţi şi apelpisiţi intelectuali siderali, foștii micimani devin generali. Oameni buni și iubiți consumatori, în acest simulacru de civilizaţie despletită nimic nu mai e ca-nainte, nici produsele de folosință îndelungată. Toate ies din garanție în același timp cu garanția.

Noi niciodată nu vom fi în stare să vorbim onest, fără patimă, cu inteligenţă despre orice, la teveu, în piață, la coadă la casa de marcat, fiindcă nu avem oameni făcuţi pentru aşa ceva, ci numai ţaţe. Toate dezbaterile sunt zbateri de apă în piuă, logomahii, atât. Căutăm mereu pedigriul leneş şi sfătos ce nu poate fi decât de dreapta, dacă nu chiar conservator-monarhist. Fiecare cu opinia lui, liber ca de la vestitul  Ban Ghica  – ce era reprezentantul unei familii serioase, chiar dacă începută de un fel de ospătar, dar lumea aia bună de Basarabi și Mușatini s-a terminat, după cum zice Eminescu. Individe și indivizi cu trăiri intense şi uneori inexplicabile, cu paranoia la purtător, cu dorinţa de glorie nechibzuită şi cu pofta de şefie sau de câştig au emanat peste tot. Sigur, şi înainte vreme o îndeletnicire era un mijloc de locomoţie socială, nicidecum o vocaţie. Acum contează doar banul, parnosul, averea.

Nu suntem în stare decât să copiem ceea ce fac alţii. Fie aruncăm în derizoriu, fie cotcodăcim ceea ce ni se silabibiseşte. Maimuțărim, preluăm, localizăm, adaptăm. E o modă a unor blogodoreli televizive, podcastru roman. Doi nimeni vorbesc despre nimic. Înainte așteptam viza pentru Bulgaria și RDG. Acum am dat-o pe evaziuni, cât mai depărtate: Tuvalu, tovalu, Belize, Gogobelize, Thailandia, tai defosă, taie-babă, taie-fugă, tai-mălai, tai tai. Ne lăudăm ca țoapele cu ce mâncăm. Mai ales aia de Pișinău care nu a intrat în viața ei într-un muzeu sau într-o catedrală. Telali de umblă teleleu.

Și avem boala medievalității. Ev care se termină la ieșirea din scenă a acromegalicului Lorenzo al Coanei Florența și cu descoperirea în valuri a mărgicii lui Columb, Nene Neacșule! Sighișoara? Compară-te cu Siena, Ravenna, Carcassonne! Madrigalul ăla apare foșnind în costume de domnițe și de halebardieri; un foarte bun  cor studențesc de Conservator, înființat în vremea lui Dej de ăi de la pedagogie sau condus de unul de la Pedagogie. Acum e o tanti care parcă dirijează un cor de copii al Radioteleviziunii.

Suntem, de fapt, două Românii una într-alta, nu ne-am dezbărat de cea oarecum corectă şi ordonată şi ne e teamă să nu ne acoperim de ridicol în ailaltă, organizată după regulile de consum şi de influenţă (gestiunea planetară americană şi zonele de servicii) stabilite la sfârşitul Răzbelului rece – rece, rece, dar tot război – care numai pentru proşti a fost o luptă între capitalism şi socialism,  după cum agrăieşte Chomsky, ăsta  chiar intelectual de soi.