De la rază la ruină

Prin anii ’90, până prin 2000, aşa, pe când colaboram la “Timpul – 7 zile”, revista foarte bună a unui mare si deosebit de fin gazetar, regretatul și uitatul Adrian Riza, mă pusese necazul să scrijelesc niscai cronici sportive. Fapt ce a atras imediat atenţia unui veritabil cronicar de această specialitate, Nea Nelu Valeriu, care mi-a şi spus prieteneşte: „Nicule, se vede că ai fost scutit la sport; lasă-te de chestia asta!”. Emanuel Valeriu, de-mi devenise prieten, ne vizitam, îmi dăduse și-o carte de-a lui despre greva generală din 1920 și făcuse rugby, jucase fotbal, era din Groapa lui Ouatu și avea o voce ca o duminică. 

Şi acum am rămas cu o oarece privire încruntată aruncată peste bordul performanţelor sportive pneumatice, care nu sunt decât etalare de muşchi, sudoare şi sclipici mediatic. Dacă  înainte vreme sportul era un mijloc de înviorare și îndeosebi de propagandă, de căţărare socială şi un paşaport turistic, (parcă la americani ar fi altfel!) acum a devenit un mod de a te făli cu maşini “bengoase”, cu tricouri și bombere (gecuțe) de mii de euro, cu starlete de-o vară şi cu vacanţe de pomină. Iar comentatorii din domeniu sunt după calapodul  lui alde C.Ţopescu. Ăsta nu era un băiat prost, batâr că nu avea cine ştie ce şcoală. Senator liberal, deh! Citea fişe după computer, mai pomenea vreo gazdă pe unde adăsta, în direct, dădea informaţii pe care nu aveai de unde să le știi, căci oricum nu se pricepea la niciun sport. Ridicole erau comentariile lui la patinaj artistic, unde descria coloarea rochiilor și a paietelor concurentelor glisate pe micile ecrane alb-negru. Scos din context, nu mai făcea nicio ceapă degerată. Toţi piţifelnicii aduşi de el s-au dovedit nişte proşti autentici, mai abitir decât sărmanul Pumnea. Acuşica, plecând și dumnealor, oricum tot niște nătăfleţi, dar mai cu oarece noimă, au rămas doar ciurucurile.

După acel dirijabil inutil și după epidemia de tălâmbi care nu comentează nimic, tot apar scandaluri de presă. Gazeta cu pricina era un ziar prost, prost redactat și fără pic de informație necesară. Doar minciuni și tresăriri. Regele, Lucescu, Iolăbănescu, Storchiță, Burileanu și alte mozoleli. Numai prostii lipsite de noimă și de reguli ale bunului simț. Cum Regele? Regele Burtea care mătură curtea de mucegai a lui Arghezi. Și King mai este Eric Cantona, ce ne facem? Dacă dumnealui e Rege (a proposito e meru Gică pentru neisprăviții ăștia), Messi ce mai e? Apoi gugumănii de tipul „Lucescu este al doilea antrenor al tuturor timpurilor, peste Ancelotti și Guardiola”. Avem boala asta de creștere, rubeola asta de copchilăreală a titlurilor apocaliptice și fără acoperire. Uriașe, letale, nucleare. Mai bun decât Ancelotti și Guardiola o hi, dar ca număr de titluri câștigate, în Ucrania, Turcia și la Dinamo. Te umflă râsul, linxul, jderul și alți dihori când știi că Ancelotti are patru cupe ale Ligii Campionilor, Guardiola trei. Și la noi, Cupa asta a fost luată de Covaci și de Jenei, a luat și M. Lucescu, o Cupă a Orașelor Târguri. Gazetarii nu știu decât să umfle la preț după cât li se oferă. N-au școală, n-au talent, doar ochii mijiți după talant. Doctorat în fotbal sau măcar în scriitura sportivistă nu au. Are un tânăr prieten, care a dat o monografie a revistei „Fotbal”, apărută săptămânal între 1966-’74, diriguită de A. Neagu și R. Urziceanu, la care scriau Eugen Barbu, Neagu Rădulescu (plus desene), Băieșu, Cosașu, Mazilu etc. Pe dânsa o citeam, știam că este o adaptare după France Football și în schimb nu citeam Sportul Popular, din care provine mizeria asta de GS. Mai citeam o revistă lunară, ilustrată, „Sport”, în sepia. Prietenul meu, om de bibliotecă, îmi spune că numărul din vara lui 1966 al revistei „Secolul XX” a fost dedicat fotbalului. Era o lume mișcată și în mișcare, nu sedentară, înțepenită între etaje.

Arderi de etape și raderi de etichete tot înălțăm luminos în toate domeniile. „Domeniile Cuza”, după cum ciripește H. Brenciu-Robingo. Totul este astăzi domeniu, moșie și furnizor regal. Și mai e ceva provincial: fainoșag, de rimează cu arțag și vileag, și astea cuvinte provenite din polonă și maghiară. La origine ceva mălăieț, slăninos, la care se tencuiește și făinuțul, din nemțește, abrutizat romglezește. It’s fine o’clock! Lume de reclamă, de marghioale bune de Adesgo, brăgușene și blochine, de-astea de cuceresc Italea, Simeria și Pucioasa. De-alde Râmeș din, pardon, Pișinău, de la piftele și piftie. De-acolo a dehămat  un eurodeportat, Tulumac. Gheroul și gherțoiul nostru de tablă s-a rățoit la Coana Ooropa, că de ce nu șenguim. La rândul ei, asta i-a administrat rândașului un flit energic, în lung de linie, ca lui Halep. Stai, bre, pe craca ta, fiindcă nu te bagă nimeni nici în Schengen, nici în sân, nici în seamă. Ce aere stătute își dau peneleprele și pedeleprele sporadice Năluca Curcan, Arlechina Burghiu, odraslele de șoferi Măciucă sau Cazzu, precum și bușoaiele și bușoanele care învăluie anonim artdecorul briuselez! Oameni de stat la coadă la măsline, oameni de un minut, că atât au voie să cârâie și ei la pereți și vitrine.