Am un amic care se sparie de proliferarea asta de emisiuni culinăroase de pe toate canalizările și TicTokurile vieții. Pe mine nu mă sparie, fiindcă văz aici o reluare de început de veac douăzeci, „sunt și trăsuri, poți să și pleci!”.
O reluare a istoriilor culturale. De pe la alții, nu de pe la noi, noi nici acum nu avem istorici de Annales, doar de Magazin Istoric. Apropo de trăsură, birja vine de la Bursă, din „rusește”, nu din rutenește! După cum borșul, ideea de borș la români, vine de la ruscani, mă rog, și rutenii printre ei. Țoapele locale pun acum sfeclă roșă. Mama folosea borș de tărâțe, huști și mă trimitea pe strada Ghiocei spre intersecțiile cu Mumuleanu sau Năstase Pamfil, unde câte o tanti, tot casnică, umplea contra un leu o sticlă de-aia de lapte. Am dat peste un istoric al emisiunilor de profil din TVR și gorobetele semnăcios spunea că prima îi aparținea unui Perișor. Spanacul ăla cerșea rețete de pe la gospodine. Dar emisiuni de găteală la cuptor erau de pe vremea copilăriei noastre, după gimnastica de înviorare și înainte de Daniela și Așchiuță.
Zic istorii culturale despre crăpelniță, veșminte și locuințe. La care se adaugă cultura corpului, gladiatorii de la firul ierbii sau starletele astea de două parale. De două parale, căci nu sunt în stare să câștige și ele vreun concurs de miss, măcar la o Balcaniadă. Teatru social. Este una și cu nume feminin, Ghiorghe, care n-ar trebui să mai iasă din casă cu anii, după ce ne-a clasat pe locul 200 din 24 de catindați la porcăria de Horrorviziune. Bine că nu mai aruncăm banii pe prostii și nu mai trimitem pedichiuriste precum Maciuc sau Liana Stancia. Se crede și alde Ghițica despre care vorbim vreo voce și vreo frum’sețe, deși voce nu are deloc și posedă o frumusețe flască, de cămin cultural sau de salon de coafură de Midzil. Cum e și basarabeanca aia cu nume de coteț, Râmeș.
Pițurcă o dă pe ce știe, adică Pirelli! Se umflă în tărâțe de egolatrie spunând că niciun Dobrin sau Hagi, echipa Steaua din ‘86 ar fi meritat 50 de milioane de parai, de cap! Așa, și? Le-a rupt mânecile cineva atunci? Îi ceruseră Real, Bayern, Milan, Juventus, Barcelona? Că echipele englezești erau suspendate. Belo, fostul meu elev seralist de la „Bolintineanu” ce-a ajuns la sârbi, cu care a mai umflat o cupă. Și barbugiul ista înfoiat era cel mai prost din echipă, un pomanagiu. Nu dă multe parale pi el nici serveuza Blohina, nu Blohin, ăla chiar a fost cineva.
Ceea ce nu înțeleg mai deloc este unde și-au făcut școlile ăștia doi, din cupletul de golf național! Nu le prea văz colegii de an, de bancă, de institut, de facultăți moromețiene. Să se bucure și ăia că-i cunosc, că le-au fost prieteni, că mergeau la ceaiuri împreună. Nexam!
Bacul, bacalaureatul, nu bacul la Ostrov sau la Măcin. Mă uitai la franțuzi, la programă. Au apărut Francis Ponge, poezie, Nathalie Sarraute, teatru. Apoi „lecturi cursive”, autori și titluri la care te îndeamnă programa. Firește, Rabelais, Montaigne, Balzac, Baudelaire, Rimbaud, Appolinaire, Moliere, Diderot, Sartre, Ionesco, Beckett. Bunul meu prieten, bietul Sorin Preda, îmi spunea că Sarraute a fost rugată să-l traducă și să-l lanseze pe orbită pe unchiu-său. Ea fiind Natalia Ilinicinaia Cerniac, mai apropiată de spațiul nostru și și-a trăit aproape integral veacul XX, 1900 – 1999, Moscova – Paris. Deși Natalița inițial a fost de acord, s-a lipsit după ce i s-a vârât sub nas bucata „Calul”. „Câtă sălbăticie!”, ar fi exclamat.
După mine am avut doi sau trei sportivi mondial recunoscuți: Nadia, Nastaz și un lipovean, Vanea. Pe Năstase l-am văzut din tribunele improvizate de pe Progresul, în ziua meciului Țiriac-Smith, când bătrânul nostru s-a agățat cinci seturi de pălugă. De Nasty se lipește un reghizor mult mediocru, Tudor Calafat sau așa ceva, Giurgiu-Ruse. Băietul face despre Năstase, acest Dali al tenisului, un documentar corect, un fel de jurnal de actualități, cu care mai mult ca sigur vrea la Oscar, precum documentarul ălălalt, despre un club cu container. Nu vom fi fiind capabili și noi de ceva mult serios, un Kusturica despre Maradona?
Noi nu avem cultura politicului, nici nu avem cine știe ce tradiție în alegeri democratice. Dar ca acum, așa batjocură la urne nu a prea fost. Deși sunt bucureștean prin născare, la Brâncovenesc, cu domițil în Bateriilor, 1, lângă Piața Senatului, Senat care nu s-a ridicat niciodată, nu mă pasionează alegerile de premari. Vreau rezolvată chestia cu parcările în fața curții, spațiul public, renunțarea la triciclete, trotinete și biciclete pe carosabil – astea doar pe aleile parcurilor -, precum și descongestionarea Marelui Oraș. Măcar de-am avea vreo tradiție în biciclism, de-am fi câștigat vreo Cursă a Păcii sau vreun Tour de France, vreun Il Giro sau La Vuelta. Niente, nada, rien de rien, zero la zero, zero tăiat în patru, ca toți eclozații ăștia, cum bine le zice prietenul Boanchiș.
