S-a zis că Marin Sorescu ar fi primul postmodernist și lumea criticilor s-a gândit la liliecii lui. Sincer, deși mulți ne-au aburcat și pe noi în acest tren, nici nu cred că ar exista un postmodernism românesc. Passons.
La un moment dat un critic de artă și de hartă, e cunoscut criticii de artă vorbesc mult mai mult și mai lung decât scriitorii, a spus un cuvânt foarte frumos, „pestricit”, ceva între pestriț și peticit, și mie îmi venea în cap „Folcoche”, ceva între folle și cochon, un personaj al lui Herve Bazin despre care ştim că era în juriul Goncourt, era preşedinte în juriul acesta. Herve Bazin a primit un premiu pentru „umor negru”. Există aşa ceva în Franţa şi cred că ar fi fost bine dacă ar fi existat şi în România, fiindcă oricum, Marin Sorescu l-ar fi primit cu prisosinţă şi ar fi fost cel mai indicat să-l obţină. Premiul acesta pentru umor negru ar fi fost dat pentru poemele sale, ştiţi că toată lumea l-a înjurat pentru că fie n-are metafizică, fie se joacă, fie doreşte neapărat să fie tradus şi de aceea scrie foarte simplu, ştim cu toţii toate chestiile acestea. Poemele sale sunt după părerea mea extrem de sugestive şi într-adevăr primele postmoderne. Dacă e să folosim postmodernismul ăsta în această direcţie, de țară, nu de-a gata. Sigur, alături de Nichita Stănescu, ei de altminteri ca si Da Vinci cu Michelangelo nu se prea înghiţeau, dar aşa sunt spiritele mari, unele dintre ele se reneagă în timpul vieţii. Am citit o carte recentă despre Camus şi am aflat ca atunci când a fost în America a fost întâmpinat acolo de ataşatul lor cultural care, fireşte nu era la nivelul ataşaţilor noştri culturali de azi, se numea Claude Le’vy-Strauss, și discuţia dintre ei n-a avut nici un fel de răsunet, adică nu s-au plăcut de la început. Deci aşa ceva s-a întâmplat şi la noi, în literatura noastră. De altminteri sunt perechi dintre acestea care merg, unele pe desăvârşirea cuvântului, alţii care sunt joviali sau aparent au umor negru, Caragiale, Arghezi, Sorescu. Sigur, dacă e să vorbim de postmodernism nu am ajuns încă la nivelul lui Boltanski ce în Grand Palais a făcut o expoziţie întreagă de rufe, nu este acest postmodernism la Marin Sorescu, este un postmodernism aproape omenesc, aşa cum e la Ionesco, mai uman decât la Beckett, unde e mult mai aspru si mult mai descărnat cumva.
Complexul nostru de cultură tânără, să nu zicem mică, mijlocie-mică, este ăl de recunoaștere, de fapt și de drept de identitate. Și asta nu se poate face într-o națiune grăbită care gâfâie după rezultate și după poză decât prin travaliu temeinic întins pe ani,cu echipe de meșteri adevărați,nicidecum puși acolo pe pile sau pe relații. Am cetit undeva și am și strecurat informația, că de traducerea, numai de traducere, nu și de impunerea lui Soljenițân s-au ocupat două echipe mixte de traducători. Marin Sorescu era cam singurul de împins la Nobel, să fim serioși. Tradus, prefațat de laureați ai premiului, voiajat încolo și încoace era singurul care putea atrage atenția asupra juriului. De altfel, L.Ulici – care alcătuiește la instigarea lui D.R. Popescu un fel de Contra-Nobel, o antologie de texte cu alte propuneri pentru anul respectiv,de la începuturi și până în momentul apariției – îi propune pentru anul 2000 pe Sorescu, în ediția din 1988 și pe Breban, în cea din 1998.De la noi mai toate propunerile sunt ușor ridicole, singurul care ar merita să fie prezent pe-o listă ar fi D.R.Popescu. Dar și mai ridicole sunt organizațiile care propun.
Ca pentru orice premiu se fac și autopropuneri, nu numai oficiale, cele trimise pe căile cunoscute, și cam singurele luate în seamă, uniunilor de scriitori, ministerelor culturii sau academiilor. Formularul respectiv trebuie înturnat înainte de finele anului care precedă atribuirea și o condiție esențială este deplina discreție, împinsă până la secretul cel mai adânc.Întotdeauna atribuirea ia pe toată lumea prin surprindere și este neașteptată chiar și pentru laureat. O altă condiție sine-qua-non este traducerea în limba suedeză, căci în primul rând acest premiu este suedez, în cel mai rău caz nordic. El este mai mult mediatizat decât valoros,dacă ne uităm bine a fost cea mai importantă distincție a veacului trecut iar ultimele atribuiri au fost aproape caraghioase,mai ales la cele pentru literatură și pentru pace. Firește,nici laureații nu sunt fitecine,pot spune că am citit și două romănașe ale Herthei Mueller și nu sunt absolut deloc de lepădat, chiar e scriitoare. Sau pe Patrick White,un australian excelent. Premiul a fost atribuit pe diverse criterii extraestetice încă de la început,din 1901,căci Tolstoi anunțase că fie îl refuză,fie îl donează. Sigur că există contextul, notorietatea, astfel că poate cei mai importanți scriitori ai veacului – Kafka, Proust, Ibsen, Verne, Pessoa și alții – nu l-au obținut. De exemplu, în 1903 îl obține Bjornson,un norvegian.L-am citit instigat de Bălăiță.E foarte bun și în epocă era la fel de prizat precum Ibsen.
