Chiar deformate. Sau pro forma. Vezi Doamne, creatori de conținut! Ce creează ăștia? Ce fel de conținut? Planuri, idei, direcții, indicății prețiozisime? Aiurea, se află și ei în treabă și spun că au nevoie de douăzeci de mii de parai lunar ca să se simță bine. A se simți bine, un fel de a te bate pe burtă la sfârșit de crăpelniță. Cum era tanti aia a lui Urinel Scălâmbeanu care-și filma mergătorii din dulap, cățeii și pisicii din dotare. Sau cum e asta, Morocan, din mahalaua unui oraș de graniță și de talcioc, de a mai fost și prinsă dopată. Ei, asta este, dopajul ca moft, ca accesoriu de vedetă strepezită. Vorba lui Harare ăla: ne trebuie doar vreo cinci mii de specialiști (hai cinșpe, ca la Milică Pietrarul) și pentru restul, Mărășești, ca la tutungerie, adică jocuri pe computer și droguri. Anecdota primează și primenește: un șeic dintre aceia se duce la magazinul de auto-moto-velo-sport și cere vreo șase Rollsuri. „Dar mi-ați mai mult aici, Alteță, ce să vă mai ofer?”; „Ei, mai dă și tu niște bemveuri”.
S-o luăm de-aici. Sportul a încetat să fie armonie, a devenit simplă performanță, palmares, corpul a devenit o mașină de recorduri, mintea un dispozitiv de citit contracte babane, sănătatea un barem de depășit cu cât mai mult zegras și calcar. Bine zice Raphael Enthoven, dopajul este la ordinea/ordinul zilei, căci este o consecință firească a timpului cultural în care ne flendurim. Nimeni nu mai face sport, toată lumea vrea să facă bani, singurul termometru al valorii. Ai bani, ai voie să faci orice. Poți deveni chiar specialist, firește, de tembelizor sau de farmacie. Accidentele alea jurnalistice de sunt comentaci de trosbal, până citesc o echipă descarcă de pe net toate formațiile pe unde au mai jucat ăia, cât au câștigat și cât câștigă acum. Ei nu știu să spună ce se întâmplă pe teren, așa i-a învățat cine i-a angajat, ăia de nu aveau nicio meserie și nu făcuseră nici măcar leapșa sau săritura în sac. Un oarecare Cosmescu, absolvent de TCM, normal, propunea să se întrerupă meciul și să se sărbătorească performerul, ca la amerloci. Păi, ăia nu au Istorie, nu au suporteri, nu au cartiere, au doar majorete, floricele de cucuruz și chiftele la chiflă. Beatitudo est essentialiter in actu intellectus. Correlarium. Nec fruitio, nec aliquis actus voluntatis, est essentialiter beatitudo. Că bine zice alde Mirandola! Fără bucurie nu poți face nimic, doar cu încrâncenare și cu dorința de a-l întrece pe adversar, nu de a te întrece pe tine însuți. Pe sine, se, -s.
Maimuțe, asta suntem. Insider, oamenii legii, în direct cu viața, mic dejun cu un campion. Toate sunt copii, poate conștient sau nu. Insider, după Inside United Artists, cu James Lipton; Oamenii legii, după canalul ID, unde e plin de razii în direct, cu camera la chept; la noi este scenetă, mai bună ce-i drept decât „Clanul” – cel mai prost serial al tuturor timpurilor; În direct cu viața, Vita in diretta, o emisiune de fapt divers a televiziunii italiene și, finalmente, Mic dejun cu un campion, titlul cu șampionul este al lui Kurt Vonnegut iar dacă vrei cafine, du-te tată la Capșa. Și eu făceam emisiunea în barul lui Gelu. Că doar de Coupole sau Cafe Flore, n-avem facies! Nici Micron nu șade la noi decât să schimbe cauciucurile, nu vine oficial. Cum ședea Clinton să aștepte valetul, pe Emilog, la aerodrom, iar ăsta al nostru nu se trezise încă. A proposito, vreau să văz de câte ori ne va mai poposi în prispă de-acum înainte Conu Carolică, de-a devenitără acușica ditamai Riga Carol al Treilea, hă-hă-hăt?
Mofturi. Un vasilică de se dă tot așa, creator de texte, zice că „domnului” Cutărică, boier al minții, deh, din patableși, nu i-a plăcut filmul lui Mel Gibson. Profesorul Simion a spus-o mult mai inteligent: povestea unui asasinat, fără niciun fior metafizic. Nu contează ce înjuri, ci mai ales ce lauzi. Dacă nu-ți place ăsta și lauzi Las Hierbinți, ne-am lămurit: fecior de servitoare! Ca și ăia de la telejurnal, de încep bucuroși cu Paștele catolic, dar uită de Floriile băștinașe!
Nu suntem în stare decât să copiem. Teze de doftorat, bunioară. Și oare ce vor fi făcând cu ele alde Măciucă și Borde, vizitiii ăștia care spurcă aerul politicii românești? La ce le folosesc? Unde vor să promoveze? Sau vor să se laude la cutia de scrisori și la sonerie? De ce ne-o plăcea să ne credem ceea ce nu suntem? În loc să ardem gazul degeaba pe la curțile din dos ale Europei, că doar nu ne primesc ăia la masă decât la cantină, cu alți cinci sute de invitați, mai bine ne-am da frumușel demisia, am ieși oarecum onorabil, oarecum. Ca și actrițușa aia de casting și de figurație, de fusese atât de oropsită, persecutată încât jucase în șapte filme până-n 90 și umflase și ceva premiu pe la cehi, care aveau și au un puternic festival.
Lume îngustă, lume de simulanţi, lume ce rumegă lucruri luate de-a gata în cel mai feudal stil cu putinţă. Lume urâtă, ponosită, fără pic de decenţă. Lume apucată, care nu are alt ideal decât să se înfrupte, să pară, să aibă, să se arate. Parcă suntem pe vremea copilăriei inconştiente când fiecare dintre noi se lăuda pe alee cu blugii pe care nu-i avea sau cu colecţia de lame de ciungă cumpărate din talcioc de mama sau poposite printr-un pachet de-al lui Tanti Jeni. Fiindcă mai toți avem în famelie câte o tanti de-asta. Acum toți ne dăm de lumea veche și bună, cu boieri sau măcar chiaburi în pomul ginecologic, nemembri de partid (PCR sau PISIAR, cum nu vă place!), că tot fuserăm vreo patru (4) milioane, cel puțin unul de apartament. Toți am scos acum nuferi de meritocrație.
