CIDRU DACIC ȘI PIZZA HAIDUCEASCĂ

Cum să educi românii? Și cu cine? Cu lecțiile alea de teleșcoală, cu strălucirea lor ofilită? Cu lecțiile puerile de limba română ținute de-o fătucă adusă parcă de la Circul Globanus, cu ceva în jurul gâtiței, acoperitoare de gâlci sau acoperitoare de vreo cicatrice. Sau poposită din tribul guarani, din Tropice triste?

Cu Barbu T. și cu jăneralul particuler elementar plotonier Viezure/Brânză/Brad? Cidru dacic și pizza haiducească, ce mai atâta?! Mai sunt arătările alea cu buchete de buruieni de leac sau de mei, întinse ca măturile spre cumpărătorul de partea aialaltă a tarabei. Cum să educi românii cu emisiuni sălcii și vâscoase? Din lipsă de anchete, de reportaje, umblăm la arhivă, furăm de la alții (s-a ițit și Alberto Angela, de la Rai, printre alte seriale) și inventăm emisiuni de blogodoreală, care absorb ca un burete tot felul de mărginași și nevoiași cu doxa. Rețea de idoli anapoda – o spălare de vorbe cu o țărancă din lotul moldovinesc al unui comentac de fombal, cu o voce de duminică la prânz, după felul trei, la cahvea, aghioase și babaroase. Mic dejun cu un Vonnegut, dar nu la Ritz sau măcar la Capșa, dacă tot sunt scrietori acoloșa; într-o ceainărie, ceva, parcă asta e „locația”. Foteluri și vorbe scâlciate, goale, inutile. Până și canalizările de nișă, care oricum nu ne interesează, au preluat moda asta. Nește posturi de sectanți fac politică binară și astea.

Să nu mai aud de aitiști cel puțin doi ani, cât durează tratamentul la compania asta telefonică la care ne-am teleportat. Într-o agenție cu vreo douăzeci de amploaiați și doi feneanți de monitori/supraveghetori, dacă găsești bunăvoință și știință la una, maximum două persoane. Aitiști, auzi dumneata: spanac cu ouă clocite! Așa era prezantarisită o toantă, Tița Anghelușca, de cotcodăcea despre îmblânzirea dragonilor (trec niște episoade cu exact ăst titlu pe HBO-uri sau AXN-uri), prefesoresă de grădiniță cu Merito. Gala Smerito! Ținută de niște unii numiți Talmeș sau Talpeș-Balmeș. Sic!

Și de unde asemenea voci gâjâite pentru reclamă, modă de la Proștiișicâștigi, era parcă unul Crotimanus, un așa-zis actor de telenuvele sau telenuvole, cum le spune. Toți cu astfel de prezentări de ring de box, nu Ring, ăla e la Viena, n-au ăștia nas de așa ceva, unde era un crainic renumit: Boamfă Ion, coolțul roșu, coolțuul aaalbastru. Și cu texte de cabană sau de brigadă artistică de agitație: „Teleșcoala face bine la note. Materia se așează la fix”. La Marele Fix și Fax, circula un desen animat cu ăștia doi. Lecții înțepenite și improvizate pe cartoane. În anii ’60/’70 erau filmulețe produse la mama lor, franceză făceai cu Claude Dignoire, la engleză cred că apăreau Duțescu și Levițki, germană, spaniolă nu mai țin minte dar cu oameni de meserie. Matematică făceai cu Al. Mironov. Emisiunile alea nu erau pentru consumatori, ci chiar pentru elevi. Până și la quizz-urile sau emisiunile de întrecere între școli juriul era compus din Romulus Vulpescu, Răzvan Theodorescu, Grigore Moisil, Edmond Nicolau. Dar era lipsă de penurie de democrasi!

Alta și mai gogonată. Două figurine geometrice, două pecimene de profitori ai tuturor epocilor, Vaxilescu și Perjariu, se dau cu damf de disidență obștească. Unul nu și-a dorit niciodată să plece în Rusia și nici în spațiu, așa cum făceau imperiile, dădeau huța și câte un reprezentant de la vasali, dar a fost și diplomat cu frișcă și găvărește fluent iazâcul, ălălalt plânge după floarea contabililor unei bănci duși la mititica, asta în vreme ce el era mare gazetovarăș la „Scânteia pionierului și utecelului”. Moțăia fie la secția „viață de organizație”, fie la „agrar” și împărțea bonuri de drum. Asta seamănă cu un nene care se bătea cu croșeele în chept cum că fusese la Canal. Fusese, dar în trupele de Secu, de la pază.

Toate conforbirile aistea prezintă lumii câlţii invidiei acre şi ascuţişul bont al banalităţii exoftalmice. Ce ne interesează aici? Dorinţa unei anumite clici sau găşti de a propune şi de a dispune în cultura română. Sigur, alde Cioran şi alde Eugen Ionescu aveau dreptate când spuneau că a fi tânăr este un privilegiu, a fi tânăr înseamnă a avea geniu. Dar lor le iese, cât le iese şi cât se va vedea cu timpul că le iese; epigonilor de mâna a şaptea, poposiţi şi ei din același teleschi și din aceeaşi manta subreptice, nu. Geaba vin cu patapievicisme de Bragadiru, cu descoperiri senzaţionale ca la iarmaroc, cu femeia cu barbă şi cu vorbă şoldovineascî, cu grafomani fără topică, fără metaforă şi fără vreo propoziţie cu haz, dar toţi neapărat de dreapta şi păpători de burse de nonvaloare, mai degrabă de manutanţă ce, odată apăsaţi pe furunculul lor de gând, încep să hârâie ca roata maşinilor de cusut ale mamei şi ale bunicii – ambele Singer, maşinile! Simple nonexistenţe clămpănitoare.