Burtăverzimea nu luptă cu idei, nu are dialog, nu dezbate, umblă cu fofârlica, bate câmpii, terorizează și bagă strâmbe. Sau inventează gesturi bufonești de lampă cu petrol. Se mai tăvălește și pe pardoseala dată cu păcură a căminului cultural. Ce mare inginerie coaliția „semafor” (așa se cheamă ea la mama ei, la Nemția, au furat toți gazetărașii vorba, firește fără să citeze), și ce mare identitate, ce doctrine închegate au partidele la noi? Koaliția Lumpur aiasta iaște deosebit de toxică, aurzi dumneata!
Amândouă chiar amântrei formațiunile sunt conservatoare, ba eu îndrăznesc să spun că și PCR-ul devenise astfel, recurgea la istorie, o ștergea de praf, o repunea pe tapet, uneori cam fără mare pricepere. Până și Revoluția din ’90 a dat într-o Restaurație la foc scăzut. Extraordinar, se simt trădați toți autodidacții, securachii și profitorii Vechiului Regim, că ei sunt liberali de mici și de la bunica aia a lor, care le pregătea numai pudding nu mămăligă cu lapte, și nu se simt bine în hainele de-a gata ale ăstora de-acum! Și mai ales un fișic de lideri argheleni, cărora e bine să le reamintim, dacă au știut vreodată, că taman Brătianu a emis celebra propoziție „vreau Ardealul, dar fără ardeleni”!
Zic s-o luăm cătinel, să nu ne grăbim! Noi nu am avut parte aproape niciodată de partide adevărate, serioase. Un partid politic se ține pe interesele unei clase sociale, unei categorii economice, se „bazează”, ca alde Moromete, pe un zdravăn curent de idei și teme principale, își construiește cadre, are reprezentanți peste tot, nu execută propagandă facilă și gumilastică. La noi, secolul XIX a fost un amestec de conservatorism cu liberalism, o alba-neagra, cei mai inteligenți actori politici – Heliade Rădulescu, Kogălniceanu, Cuza – fiind și una și alta. Reforme nu puteau face atunci decât tot fiii de boieri și de boiernași, nimeni altcineva. Și tot cu mare greutate și prin referendum, unele. „Plebicist”. Apoi, a fost rândul roșiilor, ce au imitat forme fără prea multă drojdie. După 1990 apăruseră, de mai țineți minte, peste două sau trei sute de partide, apoi aripi și cele mai multe aveau „liberal” fie în cap, fie în coadă. Unde se înscriseseră un calup de profesori, doctori, ingineri și o cireadă de bișnițari și chioșcari, că deh, ținteau să aibă profesiuni liberale și militau, ca și acum, pentru liberalizarea prețurilor. Vai, ce ne mai lăudam prin acei ani tulburi, prin toate prospectele și pe la toate simpozioanele de crenvurști și de apă tare, cum că am trecut la economia de piață sinceră!
Curat toxică era vechea compoziție, căci eterogenă! Niște puștani obraznici și nedospiți bine, poate cam fără căpătâi chiar, fără caracter sigur, trimiși în mare parte pe dosar și cu temă pe la vreun pension, nu puteau face aluat cu ăi locali și mai cu scaun la cap. Nu toți, că există sortimente de prisos precum Cazzu, Curcan sau Ionică Cel Pompescu și la dânșii, de la glie și de la butuc. Ăstora de export le făcea panegiricul cobzăresc un reporter cu numele câinelui bunicilor, Negruțu parcă. Adică dumnealor au făcut școli prestigioase, nu ca ăștia la Spiru Maiorescu sau la Colegiul de Zel și de Ostropel. Că ei nu sunt „retrograzi învechiți”. Săracii lăudați, niscai modești reprezentanți intelectuali, buni pentru Orient. Dacă erau altfel, adică buni la ceva și nu de aruncat, îi păstrau ăia acolo. Niciunul sau nici măcar vreuna nu s-a lăsat până nu și-a dat în petic.
Apoi chestia asta cu datul jucăriilor îndărăt arată cocleala din obrajii și sufletele acestor grăjdari. Seamănă cu partajul la cuplurile de neamuri proaste care-și împart bibelourile, mileurile și gălețile. Ce-i aia să dai înapoi o insignă de conjunctură? Refuză Nobelul, ca Sartre, dacă-ți dă mâna! Desigur, fii întâi Sartre dacă ai putirință. Abia acum atragi atenția că tinicheaua aia ai obținut-o fiindcă erai pe listă și pe-o mână cu emitentul, nu ai obținut-o pentru vreo vitejie în domeniul tău de activitate, acolo ești zero. Și mai cari și tembeliziunea după tine, ca să creezi inopinatul paricopitat.
Iar s-a dat drumul la anticomunizm, poate unde și-au dat seama comanditarii că au lăsat cestiunea la îndemâna unor ageamii. Și că le-a ieșit taman invers, începe lumea să cadă în cada cu nostalgie. Păi, cum poți să vorbești despre cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată, nu știi cum arătau coridoarele Puterii de pe vremea aia, n-ai nici bibliografie și nici minte aerisită? Și mai ești și o biată fostă publicistă pripășită pe la o foaie de județeană de partid, ca anonima aia de Bețea.
Dom’le, precum și Tanti Florico a lui Tomazian – căutați și singuri, vă rog! – nu mai ai loc de întors camionul de specialiști! Ăștia-s ca producția la hectar raportată în plușul orelor serii de toate telejurnalele de succes. Unde te duci, unde te-ntorci, lumea vorbește, șoptește: ăștia sunt specialiștii lui pește! Sunt de orice, de toate mărimile și de toate anotimpurile, desfac portocala cu dinții și extrag perla direct prin sidef. Se rostogolesc, se îmbibă de strigăte și zbârnâie șuvoaie de platitudini și de prăpăstii!
