Suntem generaţia televizorului, dar nu ne-am născut toţi cu obiectul în casă. Părinţii noştri aveau radioul; la hotel, la Mangalia, în primii ani păstrători de amintiri funcţiona în camere staţia de radioficare.
Chestia asta a fost prezentă, hăt, până prin anii studenţiei, când împreună cu bietul Horică Tabacu făceam emisiuni pentru difuzat în cămine, la difuzor, în „Grozăveşti” şi „6 Martie”. Consumul de televizor era un act social-cultural, iar aparatul în sine era o mobilă, cu masa adiacentă. Emisiunile erau urmărite precum casetele video, în sufragerie, cu întreaga familie şi cu vecinii aferenţi. Şi emisiunile erau fie filme, fie teatru filmat, fie desene animate cu figuri din plastilină, fie reportaje-eseu, fie transmisii în direct, sportive sau varietăţi cu public. Apoi au poposit lecţiile de la tele-şcoală, cea mai bună şi serioasă emisiune a televiziunii noastre, „Tele-enciclopedia”, împănată cu memorabilele voci ale Marianei Zaharescu, ale lui Dinu Ianculescu şi Florian „Moţu” Pittiş, precum şi ancheta jurnalistică „Reflector”. Pe vremea aia televizorul era alb-negru şi programul era prezentat de câte o crainică vajnică şi puţin actriţă, care îţi intra în casă ca membru de familie. Sigur că astăzi nu se mai poartă aşa ceva, prezentatorii au devenit moderatori, din păcate de-o prostie incalculabilă – nu ştiu carte, nu se pregătesc, nu au un desfăşurător, nu au dicţie dar țipă din toți rărunchii, nu au spontaneitate, nu ştiu să scrie şi în general sunt analfabeţi funcţional. Sanda Ţăranu era şi va rămâne şi acum emblema TVR-ului.
Faţa politică a lucrurilor a luat prim-planul formativ-informativ. Însăşi informaţia este dată pe canal fie subliminal, fie împachetată în poleiala simplei propagande. Acum pe faţă, direct, fără nicio ruşine. De altfel, scăderea vertiginoasă a calităţii oamenilor aleşi sau priponiţi în funcţii de vizibilitate a scăzut vertiginos, în general şi în particular, de la vlădică până la opincă, din sistemul academic până în cel şcolar şi preşcolar. Familia aia veche, poate şi tradiţională pe alocuri cum zice fistichiu o reclamă uşor şugubeaţă, dar idioată avea grijă de noi, de alimentaţia noastră, de lecţiile noastre, ne supraveghea la joacă şi chiar – uneori exagerat – ne supraveghea şi anturajul. Suntem, cred, ţara cu reclamele cele mai infantile din Europa, sper ca albanezii să fie oleacă mai serioşi, că la bulgari nu ne mai uităm, suntem ooropeni, ce mai atâta! Bulgarii, care au avut şi ei dinastie nemţească, un Ferdinand şi care, după ce ne-au administrat o bătaie straşnică la Turtucaia, au mai ocupat şi Capşa !
Dacă avem norocul să se ivească și să se ițească vreun scandal, toate camerele de luat vederea se năpustesc peste el. Acum, cu amărâtele astea de fete răpite – refuz să cred că-s și ucise, am luat noi toate metehnele societății de consum galopant, dar nu suntem chiar monștrii de sub pat. Marele criminal pare mai curând om de tomberon, strângător de resturi menajere și poate și umane, o verigă slabă și lălâie a unui lanț distopic, poate și distrofic, cu multe ramificații ascendente. Și, firește, ascunse bine.Totul pornește de la cap, de la Kapo aș zice, că de-acolo pleacă exemplul exemplar. Înainte de a vinde toată industria, flota, Petrolul Ploiești, pădurile și înainte de a câștiga pariul cu agricultura, ne-am apucat de singura afacere lucrativă: vânzarea de copchii. Ulterior au apărut plasele pline cu pești și cu fufe trimise la produs brut. Mult după ucrainence, albaneze și basarabence.
Aveam un amic care spunea că toată țara e o cantină.Alții ziceau că șantier. Vast. Tind să cred că este un Caracall Center. A căzut lumina în cartier vreo trei ceasuri. Ce faci în astfel de cazuri? Dai telefon. Sună și după aia o voce lipicioasă, ca fata de „surpriză la priză”, îți înșiră toate drepturile pe care le ai, că doar te numești cetățean evropenesc. Un minut și fix douăsprezece secunde. După care te îndeamnă să tastezi orașul, sectorul și să aștepți. Nu prea mult, ce-i dreptul. Vocile care urmează sunt drăguțe, deloc arțăgoase, dar aglutinante, molfăicioase, nu pricepi absolut nimic. Fetele vorbesc de parcă li s-ar fi terminat oxigenul din baterie, „oechiterendefecțiunezonăfurnielectriceînjurdeorelașipatru”. Ți se dă un bon de reclamație cu un număr de vreo opt cifre pe care îndrăznești să nu-l poți scrie. „Oricum nu contează, v-am înregistrat mobilul. Stați lângă telefon că veți fi sunat”. Elegant, măcar la plural, nu direct,„stai, bă, lângă aparat și lasă linia liberă”. Ești sunat, adevărat, dar o singură dată, a doua oară, când răspunzi, auzi un clic de închidere. Nu mai adaug că după aia trebuie să scoață cablul pus acum fix un an de alți lucrători. Sau același apel la unii care ce-i drept au alertat rapid „organili” cuvenite și de jure, dar care nu au avut cu ce sparge ușa, vreo oră, timp în care criminalul și-a căsăpit victima. Orice-ai face, oricum ai da-o, oricum ai drege-o, totul iese românește. Cum să-i pui să comenteze pe alde agasant de simpaticii Goarnă, un adjutant cu „Spiru Maiorescu” la distanță sau pe T.Barbu, cărător de voroave hămăite și de cabluri ca astea puse prost de ăi de la buleftrică în apropiere de ograda noastră?
