Amețiții ăștia de reporteri, mai mult sau mai puțin frenetici, și de „specialiști”, pe lângă că nu știu nimic, mai au și pretenții. Se justifică, se laudă, se afișează. Unul n-ar recunoaște că a fost prost sau – oastă. Astfel, amărâta turturea de făcea flotări pe asfaltul din Țara Sfântă și încinsă s-a dus la bătrânul și tocitul munte și s-a pozat la intrarea francizei de la noi, pe preș. Onorabilul munte a horcăit o depeșă prin care ni se anunță că militează pentru ocrotirea ciocârlanului cu moț, aflat pe cale să-și ia câmpii. Vax albina!
Oroarea anonimatului, fetică! Mai și susține că a învățat meserie în voie din urzelile unei oarecare Deac, ce furase titlul lui Nino Stratan, „Cahveaua cu sare”. Mă mai ciondănisem cu o veleitară de dăduse titlul Deadline. Ăsta e Costi Stan, zic. Și ce dacă, zice dumneaei. Nimic, vorbeam și eu; mai bine îi spuneți Hamlet, că nu cred să fie înregistrat la OSIM. Oameni care prind din zbor câte ceva pe radicale, Guluță, și folosesc la magazinul sătesc. „Este destul de groaznic să”, emite mamzel Fasole. Nu cumva foarte groaznic? Ca aia care spune despre „Țara Maghreb” sau ca alta de trântește că nu-ș ce profesorache a primit Legiunea de Onoare în grad de cavaler, „cea mai înaltă treaptă a ordinului”. Cea mai înaltă treaptă e aia de la personalul de Ciulnița, gradul de cavaler este la prima treaptă. Vin apoi cea de ofițer, comandor, Mare Ofițer și Mare Cruce. În Don Matteo carabinierii răspund foarte des prin „comandați”. Nu, se vede că puștii ăștia nu au făcut armata: se spune „ordonați” sau „la ordin”. Iar mareșal are alt sens la Italea și chiar la Francia. Nouă ni se mai pare că și ciobim din vestitul titlu luat cu japca și traducem „plotonier”. Generația Flit. Dar și ăi mai trecuți se bălăcesc în noțiuni viguroase, carele nu le aparțin, precum Vergin Chițirac, spălător de punte și de țâri, împopoțonat și ăla cu grad canonic de șef de sală și de cală pe corăbioară, lotcă sau mahună.
Și apoi de ce trebuie să ne tot izbim de aceleași și aceleași figuri geometrice cu colțuri, alde Anomalia Staiciu, guristul Fumego, cu vocea stoarsă sau cablistul T. Barbvu, date mereu în reluare. Despre comentacii de sport și miuzic tăcem cehovian, fiindcă agitații anonimi dar de grabă stricători de imagini și de limbă, nu ne spun decât câștigul pe lună al gladiatorilor și prăvăliile pe unde au mai prestat aceștia. Noroc că totul se uită până la difuzarea telejurnalului de noapte. N-ați ocservat că s-au răcit fazele cu bucătarii de locandă și cu dirijabilul cela, Zepelin? Noapte bunică, dragi copchii – așa ne descânta O. Cotescu, Costel din cupletele lui Nea Guță Băieșu.
Acum avem o mare problemă: retragerea tricoului cu numărul de ordine cutare, din Pitești. Astea sunt niște frecții Diana la piciorul scaunului de bucătărie. Un fel de scuză, un fel de moft de memorizare generoasă. Neavând performanțe tihnite, avem șiretenia de-a ne rânji forțat prin niște ventilatoare de tablă galvanizată. Avem și noi o ieșire până în sferturi la un Șampionat Mondialicesc și gata, zumzăim substantive și adjective supradimensionate: Generația de Aur, Regele, Legenda, Antrenorul Veacului Nou și al Revistei Filatelia etc. Tooot tragem cu boabe de năut în antrenorul naționalei din ’70 din Mexic – o generație cu nimic mai coclită decât asta spuzită cu aur – ,că dacă n-ar fi fost cerul bleu spălăcit ar fi ieșit fluturii mov. Sau liliachii, conform bancului cu pricina: „dați-mi, vă rog, cămașa aia liliachie!”; „păi e albă, bre”; și ce, n-ai mai văzut mata liliac alb?”. Văd eu că nimeni nu l-a împușcat pe Gogomez portughez ce l-a țintuit pe tușă pe ditamai Ronaldo de la C 7. Nimeni nu a avut bunăvoința de a-l înjura pe Jachetă al Franciei care nici măcar nu i-a selecționat pe ăi mai legendari atacanți ai lor: Cantona, Papin, Ginola. Bine, întâmplător a înșfăcat și campionatul, dar cu Zidane, Henry, Dugarry. Despre Șmirghel Giordănescu zis Cașchetă a scris mai bine decât mine prietenul Boanchiș, luați bungheală de-acolo, prego! Fiul său, Yeti Giordănescu, este doar o intenție de tehnician, o neatenție; încă nu și-a băut oul. Pentru mine, antrenori mari sunt ăi de obțin ceva: Covaci, Jenei, M. Lucescu. Se prgătește R. Lucescu. La fel și Regele, bun de folosit îndelungat la noi și bun pentru Orient. Numai legende, numai inși care au scris caligrafic, califragilistic la Istorie.
Tot așa de servitori să fi fost și în anii drastici ‘50, ca micimanii ăștia fără aspirantură la Frunze? Ni se aduc la cunoștință termeni entuziaști, noi îi folosim cu multă osârdie. Acum o întoarcem ca la Ploiești: nu noi am dat bâca la Stalingrad, n-am fost niciodată ocupați, n-am fost niciodată înfrânți, ci doar învingători și-n general nu am fost niciodată recunoscuți la adevărata valoare. Ca la tenis, ca la Nobel. „Ce să mai zici, monșericule? Și Nobelul ăla nici nu ne merită. Prea i se dă oricui”. Ei aia iaște, noi nu am prea ajuns la stadiul de „oricui”.
Cand vulpea nu ajunge la struguri…