Caligrafia fanată

Am, posed, un amic de ne-a poposit în prispă de din altă lume, din alt veac şi din altă meteahnă. S-a înzăpezit aici şi-i plac şi verile verzi, râzgâiate de un soare strălucitor. Îi place şi amestecul de Bizanţ învolburat cu aşchii scite, eline, otomane, nemţeşti, francofile. Când i-am zis că suntem „geantă  latină” a zâmbit a râdere de-mi venea să-l pocnesc precum Nechezolul naţional pe băietul ăla din dotarea televiziunii. Rușine! Cerând lămuriri, mi-a răspuns obraznic că ştie asta de la şcoală, dar că latinii toţi zic „si şi no”, nu „da şi nu” şi în general sunt cam catolici! Spanaco di mierda, dar franţozeşte am agrăit eu. Ca să priceapă. Apoi a mai avut neşte răsfrângeri flegmatice că, zice dumnealui, „sunteţi în toate alea, da’ nu şi în Schengen” şi pe urmă „nu aveţi vize pentru americanci”, aşa zicea el, ca un alt amic! Parol!

Din Fanar, din această ogradă plină de trandafiri de un roşu mânios și pițigăiat, zorele agăţate pe poartă până la ferestrele de la etaj, muşcate stridente şi regina nopţii sângerie şi ea, nu albă, ca aia din fundul curţii ridicată pe spinarea casei, de aici din locul unde nu se întâmplă niciodată mai nimic, unde trenurile mari nu opresc decât doar la semnal, unde nu te cheamă nimeni, doar te trimite, unde politica expansiunii culturale şi economice este un tic răspândit peste generaţii se ardică o vâlvă surâzătoare de laşitate şi de frică bulucită în faţa destinului. Caligrafie fanată şi nătângă, cuminte, dar nelipsită de gesturi teatrale şi ieşite din rând, mai ales la aleşi și culeși! Și vorbe în limbi străine ca odrasla Prostănacului, care face interviuri cu coafeze.

Bunioară Fandaxosul național, Turnătorul de mercur cu damf aburind de tâmpenie domestică, Șeful de clan al adunăturii de sârmă nefrecventabilă, Băsăul. A injuriat-o pe ea, o, pe Coana Justițea! Și asta nu ar trebui să se automotosesizeze? Să-i dea cu vârf, ca la pateul Ardealul, neînsemnatei sale fete și colege de brand?Spre satisfacția căzniţilor analişti-ghicitori în cositor!

Un coleg de condei cu care nu am avut întotdeauna cele mai bune raporturi, scrie un articol excelent despre Udrăreasă, crescută pe maidanele de provincie. Nicio legătură cu „floarea aspră de maidan”, aia e din alt film și din altă buche. Amărâta noastră este o păpușă gonflabilă cu ceva sclipici și breton de iarmaroc, fată modestă, din familie foarte modestă și devenită ea însăși o parvenită. Totuși, uităm că ea este infractoare de drept comun și a fugit de ispășirea pedepsei, până una, alta. Se invocă prezența bitancului, dar a fugit și de ăsta, de copchil, cum poți spune că nu mai poți fără el? Și ce educație îi poate asigura? Cred că în America aia pe care ne proptim, chinuim, strofocăm, focusăm s-o copiem ar fi decăzută din drepturi. Și cum nu a furat niciun leu? Păi merțanele, cășile de neam prost, liobotinele și vuittoanele din ce-au rezultat? Din drepturi de autor?

Asta cu generațiile se vede bine la a doua mână. Dacă nu e, nici Dumnezeu nu cere! Aici oamenii noștri se înfofolesc în doctorate, masterate/amsterate, pe-afară în tirbușoane buclate și corsaje cu diamante, dar vin cum au plecat, în aceleași hotare ale ceței.

România este acum ţara manelelor, a birocraţiei şpăgare, a baronilor care acţionează dirijat, a şoselelor pululente (de la verbul franţozesc pulluler, a se multiplica rapid, a prolifera) cu gropi, indicatoare absurde, radare, gunoaie, a autostrăzilor măreţe în proiecte care se termină după 25-30 de ani de la iniţiere însă  unde  există şi o inflaţie de regi ai asfaltului, ai mass-mediei care promovează doar tembelismul şi la care mari „vedete „, precum şi alţi masterşefi  scâlciaţi  la minte şi deosebit de periculos de proşti, servesc cuvinte la ore fixe, a politrucilor români îndesați cu doftorate, masterate și amsterate cum spuneam, copiate sau scrise de alții, date în vileag de o amărâtă oarecare, impostoare, unealtă vorbitoare și asta, a politrucilor care se tratează musai doar pe afară dar nu la cap, a şcolilor care scot semianalfabeţi an după an, dar pe care-i promovează  tata ulterior fiindcă el are bani, a oraşelor care ar fi catalogate oriunde drept ghetouri pline de kitsch, de prost gust şi insalubre, a înjurăturilor la tot pasul, a mitocanilor cu papion şi cu  aere de intelectual, autori de maculatură şi a piţipoancelor.

Chiar cred că mai există oameni, destul de mulţi anonimi, care gândesc curat, simplu şi îngrijit ! Dezgustul nostru, al tuturor în  faţa  dezintegrării  culturale a neamului se culege ca polenul de pe buzele şi din gândurile multor inşi de toată isprava. Şi ce-ar trebui  făcut ? Şcoală, cred eu. Dar ar trebui să se aşeze cineva responsabil şi mult răbdător.