V-am mai spus, după 1990 s-a dat liber la paranoia la hectar şi fiecare complexat şi-a făurit propria caracterizare, propriul pedigri. De atunci şi până în ziulica de astăzi nimeni nu a mai vrut să fie, ci toţi au vrut să pară. De la prostul cela cu fă-te că lucrezi, ai o procupare, vii cu un text de-o filă, nu dai din mâini ca istericul și până la Mircia Voma, nepot de pozar oficial căruia îi mai lipsesc cinșpe centimetri să arate a gnom. Să fie, să pară, mai ales să aibă, să astupe locul. Mi-aduc aminte de unii care începuseră să o ia peste câmp, cu cap mare, peste miriște, nişte unii care se considerau egali fie în titluri, fie în număr de titluri. Ce dacă e profesor Cutare, şi io-s la fel! Ce dacă a scris zece cărţi Pistil Pistilovici, şi eu am scris tot atâtea! Ce dacă io sunt preşedinte de ceapeu şi alde Cutărică e prezidentul Americii, tot un drac, tot preşedinţi ne numim!
Boala asta a măririi prin dioptria la purtător continuă şi ia forme aberante, proprietarul de Skodă se uită de sus la proprietarul de Dacie, posesorul de gipan tuşeşte dacă şade la stop în spatele unuia ca mine. O amărâtă, Urdea, se plânge că nu e lăsată să-și crească odrasla! Și ne mirăm de ce unele țări serioase te retrogradează din meseria de părinte dacă ești hoț, criminal, jigodie sau ai altă îndeletnicire de-asta de rumeguș sau de zdreanță. Cu ochii de gresie și faianță. Ca și cum ar ieși altceva de soi din ce nu a dat Dumnezeu. Ce-a ieșit din rândașii ăștia ai minții? Absolutamente nada, nimic, zero, alte gloabe. Cât s-au străduit genitorii să-i dea la școli, să le aranjeze burse doftorale, să le plătească șederi nejustificate prin colegii cu autoservire de aiurea, cum s-au deplasat ei, tot așa au venit, paricopitați. Un alt amărât se crede Vatel sau Brillat-Savarin şi semnează vinuri şi pomeni ale porcului. A fost și el băiet de prăvălie sau de casieră de alimentară și adicătelea are tracțiune, tradițiune. Nu contează nici unde te naşti, nici al cui eşti, contează ce devii, dar unii ca ăştia nu vor deveni niciodată, ei doar îşi închipuie că există! E ca la rataţi, ca să te fi ratat trebuia să fi fost vreo promisiune, dacă nu ai fost nimic, nimic pieri! Înainte vreme măcar te mai sălta pe vreo listă Partidul, că avea nevoie de realizări peste plan și înainte de termen redus. Acum sanchi, trebuie să investești în acțiuni, ca Radu și Virgil de Ciorap Verde! E plin de impostori de-ăștia care se autointitulează Musiu sau Mamzel Pompon sau Canaf. Passons la turbincă!
Și în turbincă ce găsești? Gângănii, câlți, cârpe, miasme, oameni banali. Dar cocoțați în corcoduș cu trompetă și alai. La început, după viitura ajutoarelor, de fapt ronghiuri de surplus, a fost goana după rable la mâna a doua. Cunosc o grămadă de inși „de colecție” care din burse cerşite, din caritasuri şi alte geralduri şi-au adus hârburi poluante de prin Olanda, Franţa sau Germania şi şi-au făcut case de vacanţă fără canal și apă în satele limitrofe. Pe urmă a apărut monotonia somptuoasă a leselor terminate la capăt cu pufoșenii de lăsau dâre pe caldarâm iar mai târziu a apărut afacerea cu doctoratele, picătură cu picătură. Căz doară să scrieze la cutia de scrisori. Inițial nu apăruse moda descărcării de pe diverse site-uri, pe atunci mulţi profi au făcut avere din comis, de la a comite şi din confecţionat teze ! Se ivise moda titlurilor, toţi deveniseră profesori, te loveai de ei și la rând la ceapă. Îşi dădeau doctorate până şi actorii, te umfla râsul. Cum în ce? Își descriau și ei rolurile în care fuseseră decantați și descântați. Ca să devii profesor aveai nevoie de două cărţi, toţi impostorii îşi comandau nişte lipituri bibliografice, le cereau subalternilor, le croiau din citate. Înainte de ’90 selecţia o făcea partidul, activul obştesc, care te recomanda, doftoratul, aspirantură anțărț, era o recompensă, dar scăpau printre ăştia şi oamenii de valoare. Acum a devenit un moft, o găină de aur prin bursele doctorale finanţate din Străinezia, numai teme de Făurei, Carei, Țăndărei. Să nu ne înțelegem greșit, o fi el doftoratul moft, dar nu e pentru oricine. Adică nu și pentru ciurucuri de calibrul lui alde Cazzu, Fluoroman, Leorban, Bălmăjan, Veve cel Pucios și alți boccii care n-au nici școala de liceu. Doar adeverințe de mână moartă. Doctoratul trebuie să încununeze o carieră, să fie gradul maxim de instrucţie universitară, trebuie să aşeze pe umerii şi pe fruntea celui sau celei care îl posedă responsabilitatea prefesorală – cuventul vine de la docere, a învăţa ! – de maximă exigenţă şi relevanţă. Nu este nici pensie specială, nici simplu spor la leafă. Dar ce să intre în capul teșit al acestor estropiați?
Falimentul evident, haosul și fascismul social de acum stau mărturie a neputirinței dregătorilor, buni doar să schimbe zâmbete de pripas, cămăşi nescrobite și mesaje de gâlceavă pe rețetele de socializare buimacă. Atât.
