Milan Kundera tanjeste dupa Nobel de ani buni. L-ar cam merita, mai ales dupa ce a scris in ceha Gluma, cea mai buna carte a lui.
Am citit „Une rencontre”, aparuta la Gallimard in 2009, o carte de note de lectura si de prozator. Exilul il macina, incearca sa-l inteleaga, vine si cu citate, cu eseuri, cu idei – „individul nu e proprietatea natiunii” –, dar se vede ca-l apasa. Aflu de la o doctoranda din frumosul oras Praga cum ca nu prea e tradus la el, a trecut si prin palnia cu dosarul de ciripitor, chestii, socoteli estice, mai putin estetice! Apoi, recenzii elocvente, vorbe puse bine, aplecari inspre avangarda – care nu a dat nimic fundamental, si eu zic la fel! – dar care a inventat si listele negre, pornind de la Anatole France. Vezi aici elucubratiile lui Aragon si Valery. In discursul de primire la Academie, dedicat intotdeauna predecesorului, Paul Valery a reusit sa evite pronuntarea numelui prozatorului decedat. O prostie, ma tem ca Valery va fi mereu mai mic decat France! Asta are si nume de pachebot!
Aici, la Kundera, dau peste cateva pagini excelente despre Curzio Malaparte. Pagini care ma indeamna la citirea romanelor Kaputt si Pielea. Le iau de la Biblioteca, editiile in franceza si caut si variantele in romaneste. Exista, aparute in 1999, Kaputt si in 2007, Pielea, ambele sub semnatura lui Eugen Uricaru si ambele la Editura Univers. Traduceri bune, corecte, repezi, adica mai sarind pasajele, cu unele interpretari hazlii – pepinele de pasteque nu-s seminte de pastis, ci de pepene verde, si mai sunt cateva neadecvari –, una peste alta doua bune momente in cultura romana, o redare adecvata a unui scriitor ce „ne priveste rau”, conform spusei din postfata traducatorului la romanul Kaputt. Postfata scurta, sobra si foarte buna, incitand la lectura. Lucru care nu se poate spune despre niste pagini semnate de Mihai Dim. Sturdza, „Malaparte – martor ocular la ceea ce nu a vazut”, care foarte bine puteau lipsi. Pricina acestor adnotari este prezentarea deloc magulitoare a printesei cu acelasi nume, cu ifosele ei provinciale. Sigur, famelia Sturdzestilor e veche si ne-a dat noua niscai domnitori si demnitari romani importanti, un ministru legionar, un sampion de tenis de mana a treia si un prim-ministru si prezident de Academie debil mintal care s-a remarcat prin refuzul intrarii lui Caragiale in institutie. In carte, amestec de roman si de reportaj, de una mie si una de nopti ale umanului, apar multe personaje politice ale vremii, cu numele lor reale, si multe din lumea romaneasca. Nu toate sunt privite cu malitie – unele chiar cu compasiune, precum fetele din bordelul de la Soroca, sau cu admiratie nedisimulata, precum Dinu Cantemir, Titu Michailescu, Constantinide.
E si aici ceva de discutat. Campania noastra spre Est a celui de-al doilea Razbel Mondial a fost multa vreme ascunsa iar acum nu beneficiaza de cei mai destepti comentatori. Vasali ai nemtilor – nicidecum aliati, se vede bine si din carte, ei nu dadeau doua parale pe noi, si nu numai, nici pe italieni, finlandezi, polonezi etc, nu aveau nevoie decat de grau si de petrol de pe aici – am facut ceea ce ni s-a cerut pana cand, de frica, am intors armele cel putin neasteptat, daca nu de-a dreptul hilar, fara sa semnam macar vreun armistitiu! Fireste, nici italienii nu au procedat prea diferit, dar ei i-au aspetat pe americani si i-au ajutat sa-i elibereze, in vreme ce noi le-am deschis sovieticilor poarta, ca tot erau in prag! Nu e meseria mea si nu am sa ma apuc sa desfac coaja evenimentelor, desi ca scriitor roman ma intereseaza faptele respective, dar cineva va trebui sa o faca, serios, cu calm, corect si fara prejudecati. Ma tem ca inca nu s-a nascut acel istoric!