Bazarul cu imagini necoapte

Culmea neamului prost se citeşte din micile gesturi, din logo-urile de mahala împrumutate de pe web, net, netflex, precum şi de pe alte fiţe de ultimă strigare. Podcastinguri, logări, iagări și blogodogări ș.a.m.d. Bunioară Duhnici, un prost descompus, face valuri în ligheanul existenței lui scrumite. Ăsta fusese arestat în Bălgaria, nu-i destul? Alta, o jună lăcrămoasă, Morondan, tace vorbind. Apropo de Bălgaria, nu contează că ne-am mai făcut de râs, parcă, la o adică și cu frunza aia de spanac, ţi-e milă şi de toanta asta de Nuţi, nu are nicio vină că-i aşa prostuţă, nici măcar proastă îngrămădită; e un fel de găină zăpăcită aruncată din bătătură în praful uliţei, o chivuţă atracțioasă, necum infecțioasă, cum zice bălmăjitul ăla din reclamă, de cată dop pentru logoreea lui gastrică. Ventilatoare de tablă, nimicuri scârboase.

Inventăm cuvinte, fiindcă nu mai avem raportările din vechiul regim. Horeca, un fel de holercă de atrage cearta și hărmălaia. O brambureală forțată și rânjită pusă pe japcă, fiindcă asta face dânsa. Auzi dumneata, 24 lei o cahvea! Dar ce-i acolo, Fouquet’s, Negresco, Monte Carlo? Un litoral fără personalitate, înghesuit sindicalist, bolnav de o fugă după imagine. Prost, tulbure și scump. Și mai apare din vestiar trogloditul de Chirițac sau Chițărac, ofițer de șah și moară, nici măcar spălător de punte, un fel de inginer de dat cârpe la mână pe Limbricul Mircia. Cu o suficiență de clasa a cincea, de venit în toamnă. Sau alungitor lărgitor de pantofi, care se numea pe timpuri calapod, șan. Puneai cizmele ori pantofii pe șanuri. Cei pentru care natura nu fusese atât de darnică în șlefuirea trupului își făceau mereu pantofi pe comandă și până și ăia aveau nevoie de șanuri. Și noi mergeam la croitor pentru un costum mai acătării și la cizmar pentru blacheuri, că strepezeam pantofii în curtea școlii. Mai sunt cizmari și croitori astăzi? Mai formează cineva astfel de meseriași? Că tot eliminăm tezele, semestrele și notele, dar nu o să mai aibă cine ne trage ciubotele. Impostura nu e numai la icereuri, imemececeuri și alte icechimuri și uremoase; și aici, meseriașii au plecat sau nu mai au ucenici. Am văzut un film cu Yves SaintLaurent. El este Verrocchio iar în atelierul lui sunt cincizeci de croitori și de cusătorese, zece brodeze și cinci curelari. Ca un grup rock, pe scenă ies doar ăi patru, restul lucrează la foc continuu în culise. Și, din ăia patru, la aplauze în prima linie iese doar Mick Jagger.

Așa era Păunescu. Poet politic, poet militant, poet atlet, „atlet pulmonar”, cum îl bine caracterizează Marian Popa. Nu mi-a plăcut niciodată stilul, n-am fost la cenaclul aferent decât o singură dată, la Circ și de vreo două ori la „Slătineanu”, prin ’70, ’71, când începuse. Acolo cânta Sfinx și cu ei am rămas în ureche. Chiar și într-o ureche! Mai mult, cine își amintește bine face, căci existau „Galele Săptămâna”, care se înșurubau la Sala Palatului și care erau mai blânde. După bursa Fulbright a venit îmbibat de Woodstock, de flower-power și de blugi. A însăilat un fenomen și a dat alt sens noțiunii de cenaclu, „întâmplare” denumit, adică happening. A făcut loc poeziei române – fie vorba între noi, dacă Mihai Stan nu recita Mistrețul cu colți de argint viu nu știa nimeni de Doinaș. Care, drept recompensă, l-a și turnat puțin. Invidie de meseriaș, așa înțeleg eu asta. A promovat un teanc de cântăreți, muzicieni și muzicuși, de-a valma, dar pe versuri românești. A inventat imnuri fotbalistice. A dat titluri violent de expresive. A transformat o revistă ilustrată în cea mai căutată foaie de investigații, pe care o scria sau o dicta aproape singur. A forjat un fenomen, cenaclul, care a suplinit vremea tocită și țambalul epocii. A prezentat Antena vă aparține, cuvios, păpușăresc și suveran. Totul, firește, cu justificarea elocvenței și a cotizației către sponsor. Și? Astăzi sunt mai de laudă zbierătorii ce fâlfâiesc în jurul lui Băse sau Joianis? O singură dată mi-a plăcut enorm, și-l citez aici pe prietenul meu Moțu, participant la aceste întâmplări: în timpul unei deplasări la o barieră moțăită i-a coborât pe toți din autobuz și i-a pus să se dea în spectacol în fața omului ăluia, pe câmp. Gest hippie! Și ce dacă nu a făcut distincția dintre munca de creație și munca de pâine, cum zice Arghezi? Acușica, pe democrația asta chinuită și de zumzăială, patableșii și liichenii nu trăiesc și mai dihai? Cu talent întunecat ăștia, mai mult ioc și autori de maculatură cu voie de la Agie. Iote și eu aș vrea să-mi pun lift, că am aici 24 de trepte, ca la Cannes, și la vârsta și la diagnosticul meu le urc cu greu. Iar stilul de despot și de vodă era al epocii, toți șefii procedau idem și la fel. Azi, orice buticar face întocmai, de zici că-s prag de palat de cleștar sau chihlimbar. Sigur, toți complexații zic că lui i se permitea. Așa este, dar avea de ce să i se dea voie. În schimb, să interzici ploaia improvizată pe motiv de ideologie, trebuie ori să fii infectat de fericire putredă, ori să fii locuit de smoală.

Nu e o carte de resturi, cum dintr-un cozonac uscat poţi face o savarină, ci o carte de adevăr. „Turtit ca pluta e încinsul aer”, zice Pasternak în tălmăcirea lui Marin Sorescu. Doi traficanţi de vise ei doi. A aviva, a potenţa, a înviora culorile, zice un verb. A despături atmosfera și a o îmbujora. Asta își oferă spre dorinţă paginile ce urmează. Cu două alte vorbe extrase din abatajul matein. Carte de grăit și de colorat adevărul. Personal.