Sau Baroane. Sau baloane de săpun. Sau “Baloane de curcubeu”, titlu frumos şi faimos după un scenariu de regretaţii Vintilă Ornaru şi Fănuş Neagu, socrul meu şi respectivuş cel mai bun prieten al lui, îndrăznesc să spun că poate şi unul dintre ai mei. Totuși, în anul de pornire al Pandemoniei și al Dictaturii sanitare am crezut că nu vom ieși din ea. N-am prea ieșit decât cu sechele și cu o perioadă de recuperare masivă. N-a fost chiar nenorocire, ci mai mult pedeapsă. Care s-a transformat în perne de puf și în macaturi roșii de Smirna pentru băietanii deștepți, în antivirale și antibiotice pentru noi. Apoi, neobicinuiți cu rigorile impuse de turbare și de sperietură, am stat cuminciori la locurile noastre distribuite onlain. Când să ne luăm doza de oxigen pe săturate, să ieșim și noi în parc – chiar nu mai găsești așa ceva, cum se află vreunul cum se umple cu căsoaie mohorâte – alta acum: o fetică din senin apărută ne spune milităros unde și cum sunt adăposturile antiatomice. Ca-n anii ’50, se vorbește despre bombe și șrapnele, detașat fățiș, ca și cum ai dicta o rețetă de budincă. Noroc că s-a inventat la Cluj garsoniera portabilă, cu closetul în chiuvetă!
Apropo, am auzit şi eu un ghinărar spunând adeverul care ne zbârleşte perul : suntem pe post de băţ în gard care râcâie dulăii ăi mari. Nu vedeţi, foncţiile de ispravnici şi de ipistaţi sunt împinse către luxemburgade şi danemărci, după care se prepară un norveg, politicarzi din ţări foarte putred de importante, ce să spui ?! După mine chiar sunt, ultimele două îndeosebi, dar cultural. Ce m-aş lăuda şi eu cu niscai Ibsen, Hamsun, Andersen, Kirkegaard.
Frate, când îi vezi pe experţii ăştia locali care funcţionează în spaţiul public te apucă amocul și se așterne pe grumaz ca mătreața estropiatului Cazzu. Unul vorbește ca un agent sanitar veterinar, cu glas pițigăiat și puțin în șagă, cu un fel de zâmbet ca o cicatrice, altul ca un brancardier-bombardier. Atâta kitsch, atâta improvizaţie, atâta impostură nu s-au văzut nici în Liberia, unde au votat cândva cinșpe mii de indivizi pe liste și a câștigat un specialist cu două sute și cincizeci de mii de voturi! Și a câștigat și la Apel! Ingredientul fundamental al ecranului cel mititel este la noi, fără îndoială, damful de statuie. Cine şi cum le acordă acestor fiinţe, extrem de foarte şterse şi tihnite intelectualiceşte, precum şi complet nefotogenice, certificat de bună purtare catodică? La ce oare (ne) folosesc ele? Ce rost au aceste vieţuitoare prin viaţă? Unele chiar cu probleme psihice vizibile de la o poștă.
Activistului raional Dianconescu, descălțat în aeroport, catindat la percepție, catindat la candidatură iar i se șparlește partidul și se plânge de invizibilitate cronică. Sunt oameni care cer palme, Olof Palme d’or, care au figură de milogi și de care de-abia aștepți să te lovești să le furi sandvișul. Așa e ăsta și mai e unul, D. Costantin, ceva bizar cu o mutră profund scârbită care se lipește și el la poză. Că au cică și ei ceva de spus și că nu-i ascultă niminea. Ce să pună pe talger amărâții ăștia? Cine-i bagă în seamă mai mult decât un pardon de bulivar? Aiurescu, alt exemplar de chiftea malițioasă din frică!
Cel mai jalnic personaj este amărâtul estropiat de Cazzu, un prost temeinic, un agitat psiho-motor, cocoţat din întâmplare şi din conjunctură caimacam, după cum am mai spus, „şef de scară”. Om de stat nu a fost şi nici nu va fi, nici măcar de stat la coadă, chiar dacă se dă peste cap de trei ori, ca în basme. Poate omușor sau omulețul lui Gopo. Tot în broască se înfiripă, din păcate! Râioasă.
Un personaj nici nu trebuie să fie viu, poate fi chiar de ceară, după cum sunt muzeele alea cretine, dar trebuie să aibă măcar o poveste. Ce viaţă musteşte în de-alde ăştia? Ce-or citi ei? Ce le-o plăcea să asculte ? Că din stratificarea vorbelor lor simple şi năuce nu te izbeşte vreo trimitere către culoarele vreunei lecturi, chiar şi pe apucate şi în tramvai, ceva ! Sau poveşti de birt, că există şi specia de şmecheraş cu o pojghiţă de cultură de bodegă, zămislită cu pilde sau citate inhalate odată cu aburul de mici. Cu pâinea lor şi cu muştarul aferent! Micii.
Că micii noştri politruci se dedau la tot felul de scurt-circuite otova şi otomane, din complex de slugă şi de om sărac. Caută şi ei, ca nişte sărmane făpturi, să se îmbrace într-o identitate, să-şi închidă existenţa în nasturii unei puzderii de sulemeneli cu păcură de tanc.
Ce rămâne consistent în afară de necazuri, hulă şi ură necicatrizată? Zgomot de uşi trântite şi de zâmbete zâmbate uniform în uniformă. Pofte ieftine, bre, deznădăjduiri scorburoase, fericiri năpraznice şi mediocre. Tot personalul ar fi bine să rămână acasă sau la vatră. Rapid!