Fombal. Cea mai echipă de la Evropeanul aista a câștigat, în ciuda huliganismului ancilar al briților. Țara care a inventat il calcio la Firenze a luat trofeul. Huliganii și-au dat iar în petice de clovni. Au huiduit imnul, au furat cu arbitrii cei măsluiți, au jucat numai acasă, au impus restricții aberante fanilor celorlalte echipe ca să hie 10 la 1 în tribune, i-au luat la pumni și picioare pe stadion, i-au intimidat pe fotbaliatori pe teren, intrând grosolan precum boul ăla de Stiles din echipa care a furat singurul lor trofeu din 1966, atunci când un tușier sovietic, Bahramov, întrebat fiind dacă a fost sau n-a fost, a răspuns sec: „Stalingrad”.
Anglia nu a meritat niciodată vreun trofeu, fiindcă practică sau dezvoltă, cum vă place, întotdeauna un fotbal de tip șablon: centrări lungi, faze fixe, cap gol. Nu le merge mintea, n-au fantezie, doar șut pe spațiul porții, șpiț, sărituri și angajament. După mine, pe ei nu-i interesează decât rezultatul. Am văzut echipe spectaculoase care deseori pierdeau campionate: Olanda lui Cruyff, Brazilia lui Socrates, Argentina lui Messi, Franța lui Platini, Italia lui Mazzola, Rivera și Riva, Portugalia lui Eusebio sau Ronaldo. De cele mai multe ori cele mai bune echipe NU câștigă, orice examen are și partea lui de întâmplare, de emoție, de noroc. Deseori înving echipele cele mai prudente, mai ponderate, mai convenționale. Nemții nu porneau motoarele decât prin optimi, nu-și foloseau vedetele decât spre final, poate chiar în finală, după cum îmi spunea taică-meu că au câștigat în 1954 în fața celei mai bune echipe a vremurilor ălora, Ungaria lui Puskas. Și alde frații Walter au recunoscut că s-au dopat, de abia după ce infracțiunea se prescrisese.
Și acum hai să trecem la asta: fotbalul este sudoare după cum ni se reclamă perspirantul fost deodorant valabil 72 de ore, dar este și politică, deseori propagandă slinoasă. De-aia s-au bucurat scoțienii de bătaia Inghilterei, de-aia traducem după și într-o ureche Țările de Jos și Regatul Unit. Ați văzut cum se cântă imnurile? Prin anii 80 nu era așa ceva, lumea era stabilită la doi, singurele înfruntări erau cele dintre URSS și SUA. La toate campionatele mondiale și la toate olimpiadele primele două locuri erau adjudecate de învingătorii celui de-Al Doilea WW. Ne mai băgam noi, românașii, coada, China, RDG-ul, Cuba, Cehoslovacia sau Canada pe la hochei. Fotbalul de clasă a fost înlocuit cu cel de națiune; până și cluburile multinaționale reprezintă un oraș sau o provincie. Cele mai frumoase echipe de la CE mi s-au părut a fi Spania și Italia. Care nu au avut în componență (26 în lot acum, nu 22; șase schimbări pe meci acum, nu două) nici un jucător de la Real Madrid și doar unul singur de la Milan, cele mai titrate echipe ale țărilor respective și ale lumii! Și cele mai nesuferite. Estul este din nou ceea ce-a fost, ba chiar mai puțin decât atât. Fombalul nostru este de nivel comunal.
Analizele efectuate de Piți, zic eu un atacant de modestă factură tehnică al echipei care nu știu cum se mai cheamă acum, CCA, FCSB, au fost de chibiț de nivel comunal. Ăsta a făcut parte din echipa care a câștigat CCE pe vremea când se aliniau la start 16 echipe, nu 76, jucând atunci cu Vejle BK, Kuusysi Lahti, Honved etc.
De același nivel comunal sunt toate maslurile de pe la noi. Elecțiunile de la Penelea, care este de fapt Pedelea, nu reprezintă nimic, doar bârfă și micime de micimani. Francia ne-a potcovit cu cea mai proastă alegere, o țățică din colonii, fără nicio idee, fără limbaj și săracă rău la tărtăcuță. Pe asta nu am auzit-o până în prezant decât țipând isteric și nespunând vreo frază cu sens. Să mă ierte Dumnezeu, dar toantele alea de Burghiu Bej, din Tecuci, precum și țața ailaltă, Năluca Curcan, par chiar ușor teleptuale. Desigur, numai prin comparațiune.
Tot comunală este și etalarea de suvuri și de căței pe trotuarele patriei. Bunicii aveau căruță, șaretă, trei cai și două biciclete Ukraina pe care am deslușit și eu tainele pedalatului. Plus vreo doi câini, unul fioros de ținut în lanț și altul de ornament, de gudurat la intrare. Noi, un neam indolent, altfel zis conservator, dar deștept, pus pe glume, am avut mai mereu noroc de Istorie, căci în general am știut de cine să ne agățăm. Când o facem, o facem bezmetic dar temeinic, ne schimbăm într-o seară cât alții în două generații. Brusc și luând în stăpânire metehne cu duiumul. Să avem și noi faliții noștri și să nu rămânem repetenți ca Cazzu, fără pardon de expresie! Doamne ferește și apără, am dat drumul la sărituri în aer cu merțanul, la răpiri, la diverse dezmembrări și nu numai de autovehicule, averse de elicoptere ale Imperiului de catch/ketchup, prezumții de nevinovăție, cercetări în formă continuată și liber aleasă la domițil, preumblări de scutece și de pungi cu amintiri moi și canine. Pe care le împăturim dar le lăsăm în drum. Am început, la scară națională, să avem ciocniri în caravană de lapte gros pe una dintre cele două autostradele de câte două benzi pe sens.
