Chiar şi corozive, ca în pamfletul ce urmează.
Suntem generaţia televizorului, dar nu ne-am născut toţi cu obiectul în casă. Părinţii noştri aveau radioul, Pionier; la hotel, la Mangalia, în primii ani păstrători de amintiri funcţiona în camere staţia de radioficare. Chestia asta a fost prezentă, hăt, până prin anii studenţiei, când împreună cu bietul Horică Tabacu făceam emisiuni pentru difuzat în cămine, la difuzor, în „Grozăveşti” şi „6 Martie”. Iar primele televizoare naţionale aveau cifre, E 47-110, radiourile aveau alte denumiri, Darclée 3, cu pick-up. Şi, poveşti pe care nu le mai ştiu generaţiile actuale, consumul de televizor era un act social-cultural, iar aparatul în sine era o mobilă, cu masa adiacentă. Emisiunile erau urmărite precum casetele video, în sufragerie, cu întreaga familie şi cu vecinii aferenţi. Pe vremea aia televizorul era alb-negru şi programul era prezentat de câte o crainică vajnică şi puţin actriţă, care îţi intra în casă ca membru de familie. Sigur că astăzi nu se mai poartă aşa ceva, prezentatorii au devenit moderatori, din păcate de-o prostie incalculabilă – nu ştiu carte, nu se pregătesc, nu au un desfăşurător, nu au dicţie, nu au spontaneitate şi în general sunt analfabeţi funcţional. Sanda Ţăranu era şi va rămâne şi acum emblema TVR-ului. Uitaţi-vă, stimaţi telespectatori, şi la ce şefi a avut instituţia după 1990 : un academician, Răzvan Theodorescu, apoi Paul Everac, în ciuda lipsei de fotogenie și de caracter, un scriitor şi un bun gazetar, S. Gulea, pe care nu l-am suferit niciodată şi am şi scris-o, un regizor totuşi, mai de mâna a treia spre a şaptea, dar oarecum notabil, mă rog, nu neglijabil complet. Au mai fost câţiva vechi amici, până când am ajuns la fundul sacului. Desigur, în societatea postmodernă şeful nu trebuie să fie o personalitate, ci un simplu manager, un fel de director executiv, de responsabil de prăvălie. Lui i se prescriu comenzi şi trebuie să le îndeplinească. Faţa politică a lucrurilor a luat prim-planul. Însăşi informaţia este dată pe canal fie subliminal, fie împachetată în poleiala simplei propagande. Acum pe faţă, direct, fără nicio ruşine. De altfel, scăderea vertiginoasă a calităţii oamenilor aleşi sau priponiţi în funcţii de vizibilitate a scăzut caraghios în general şi în particular, de la vlădică până la opincă, din sistemul academic până în cel şcolar şi preşcolar. E plin podul de imbecili, pardon, că ți se dresează sau drenează dosar dacă o zici. Ca și cum dosarul ar putea șterge diagnosticul!
Suntem, cred, ţara cu mesajele și reclamele cele mai infantile din Europa. Tevereaua principală, adică programul 1, ne prețuiește; programul 2 ne educă. Straordinar! Cu cine? Cu tute care pun întrebări idioate și invită amicii din dotare sau pe ăi desemnați? Cu BarbuT, muncitor necalificat, și cu micimanul Grumăzar? Cum să te educe ăștia? Cu emisiuni furate de pe arte, Deutsche Welle și alte televiziuni spaniolești? Sau cu cirezi de reluări, care fac de basm tot ceea ce s-a filmat în ultimii ani?
Tembeliziunea induce în oroare. Pune etichete cu filmele care nu respectă Istoria – vezi „Actorul și sălbaticii”, chiar un film bun! Un film, am zis, nu-i Tratat de Istorie, și ăla poate fi prost. E o ficțiune și atât. Biopicele amerloace sunt mai breze? Mai ales filmele al căror sujet este asasinarea lui Kennedy? Și a proposito de asta: SUA merg cu pluralul, fiindcă sunt State. Precum ăle mexicane. Și pluralul de la azil este în -uri, aziluri.
Că tot veni vorba. Noi, nedospiți conform observației lui Nenea Iancu, nu știm să continuăm, ca la șah. Nu știm nici să gestionăm Trecutul și nici măcar pocnetul vieții. Ești cât ești, când nu mai ești, se așterne peisajul posomorât, pardon de expresie. Sapa și lopata, cum i-a spus un dobitoc de endocrinolog maică-mii, la optzeci de ani ai dânsei. A mai trăit apoi opt. Câte cărți – cărți serioase, nu articole – au apărut despre Stănescu ori Sorescu? Chiar despre Preda? Toți fraierii cu bani ardică ospeluri și spelunci de lux umplut, nu cantine pentru săraci, precum Coluche. Fac școli pentru hiperdotați – că de altminteri e plin la noi, mai ales de profesori pentru ăștia – în loc să facă pentru neajutorați. Ce prefesori, ca olimpicul N. Șordan? A rămas la Normale Sup? Nu, încurcă lumea în Bucale și râgâie în țevile de apă/canal. Gunoiul ălălalt de Băsău nu făcea orfelinate pentru aurolaci? Sau aziluri? Ați văzut vreunul rătăcit? Vorba azil, pentru noi, are sens peiorativ. Bine, și pentru alții, că de-aia le zic case de retragere, de pensionari, EHPAD, stabilimente de găzduire a persoanelor în vârstă dependente etc. Chiar și Simion inventase la Otopeni o Casă a seniorilor. Oricum ar fi ele și ce condiții ar oferi, tot antecamere ale morții sunt. Nu-mi răspundea obraznic o infirmieră, când îl căutam pe șeful meu: „la ce-l mai căutați, nu vedeți că-i terminat?”. Și cum poți da pe mâna unor șoferi conducerea unor astfel de așezăminte? Sau pe a unor persoane de la coada vacii? Nouă ne fuge mintea la Azilul de noapte, nicidecum la Azilul Elena Doamna.