Aerul timpului

“Prosit  Neujahr !”, aşa va răsuna, moralizant şi tenace, pe capota Noului An, îndemnul din baghetă  al dirijorului Filarmonicii vieneze. Şi se aude incert „pro’st” sau „prooo’zt” ! Târâş,  grăpiş,  prin târşuri,  pârşuri, împinşi  de la spate, pe brânci, de-a buşilea, la grămadă intrăm şi noi acum în rândul şi în rânduiala lumii, nu mai arătăm ca Moş Gheorghe la expoziţie sau ca Bai Ganiu acela de mai de la sud de alde noi, facem figuri la Cannes, batem berbuncul la Saint-Tropez, jucăm table la Monte Carlo, pe la Parisul  Coanei Franţa, pe la London, pe la Beci, ne agăţăm de clavicula vedetelor, deocamdată ca dame de consumaţie, după  cum procedează  retoric  duducuţele noastre bronzate la telecomandă. 

Acasă e vai şi amar, zvâcneşte infecţia de primitivism, suntem excedaţi de alde Neghinea, un individe ca un guvide, nedepășind nicio secundă sfera intelectuală a unui pește de acvariu, neîndoios un cretin pur și perseverent, tămâiat cu casnice schelălăituri de-o ţoapă de la merceria din colţ, aflată dincolo de aparenţe stipendiate incert, precum şi de lăutăroşii somnolenţi şi întunecaţi ai unei foi a vitelor de popas, zaţul extrem al umanităţii cicatrizate aici, pe plaiurile sarmalo-danubiano-pontice! Horribile visu! Movilă de întuneric. Cenuşă de IQ. Eudaimonie stresantă de periferie.

Stați să vedeți câtă distincție vor avea programele de Rebelion. Vom da peste o mitocănie netratabilă cu care ne-au îndopat toate televiziile, an după an, inclusiv cu bătaia guritei ăleia de la Farmacia Inemei! Am spus, şi insist şi persist s-o repet, avem mult prea multe canale şi canalete și canalizări de teveu, prea multă submediocritate râncedă se lăfăie peste noi. Cum  avem de altfel un sac peticit de miniştri, secretari de stat, n’telectuali  de  fast-food  şi diplomaţi de carieră cu vipuşcă nouă şi lată. Băieți de dezertații, dezertători dezosați. Chiar şi posturile televiziunii publice sunt prea multe, doldora de vedete cu care ne intoxică serile şi sunt de tot râsul, traducerile sunt golăneşti, chiar și ălea de culinăreală („bagă la ghiozdan”, „o ceapă babană”), până şi tocşoaiele denotă multă simplitate şi un habarnism. La noi, turciţi şi turtiţi de ceva secole, şmecheria goală şi guralivă trece drept semn de deşteptăciune, nu de învârtire folclorică şi rizibilă.

Totul se adună şi se amestecă  la început de an,  excesul,  derizoriul, imbecilitatea, mai ales cea din urmă. Lumea dă în clocot, se mişcă, iese  în stradă, consumă prosteşte,  sare la şi dă din cap ! Artificii, aşchii sticloase umplu găurile din plasma cerului şi planează ca un tangou rătăcit peste frunţile  nemototolite de vreun gând serios ale oamenilor zilei de azi. Artificiile sunt, mă rog, au devenit, un fel de mâzgă de stele acoperind  traseele şi tresăririle noastre haotice prin mlaştina vieţii. Celengeri, accesări, trenduri, Pădurea Deletea, creatori de conținut! Tot ele, tembeliviziunile, ca să nu  repet,  sunt semnul suprem al amplitudinii bucuriei disperate şi rânjite, dinţii stricaţi ai exuberanţei de tarabă  afişate de toţi nimuricii neamului.

Când nu sunt toate astea la vedere, răşchirate pe ecran, când apar momente  de linişte posacă, peisaje, filme, muzici, documentare din anii trecuţi şi strânşi sărac la pieptul tinereţii noastre, emisiunile, mi-a spus un prieten, sunt taxate drept prea nostalgice, de cenaclu şi de cântare a României de pe vremuri.  Nimeni nu-i nebun să susţină că era mai bine “cu două ore de teve şi cu coadă la Fraţii Petreuş” , deşi cine a spus asta este un vajnic bişniţar de blugi “albaştri” şi de cutii de farduri,  vreo cincizeci,  câte strecurau vaporenii prin vamă !  Era alt sistem şi eram ocupaţi, preocupaţi de alţi vecini, mai apropiaţi. Cel puțin eram egali, înde noi și cu noi înșine și ședeam pe aceeași scară. Tot sateliţi ne numeam şi  tot aşa ne înşurubam în globalizarea cea mică, de CAER, mai  ridicam  fruntea  la vreo competiţie sportivă şi mai desfăceam şi noi potcoave de cai morţi pe care le produceam cu  mijloace personale.

O analiză a societăţii de atunci nu poate fi făcută nici de noi, nici de taţii noştri, nici de copchiii noştri, ci de-abia de-a treia generaţie de aici încolo, căci şi copiii copiilor vor fi tot rău plămădiţi şi programaţi. Şi de unde profesori ?  Nu  băgaţi de seamă că toate odraslele de bani gata fac şcoala pe cele coclauri cu herb şi cu ştaif, şi vin de ne nefericesc norodul cu trosniri de gipane pe străzile ghemuite din târg ! Ei fug de şcoala băştinoasă –  bine fac de altminteri, că e jenant  de  proastă – şi până se vor chivernisi de una bună, prin repopulare profesională şi prin întoarcere de oameni de treabă, trec alea trei generaţii despre care vorbeam. Sau ăi douăj’ de ani ai lui Nea Tache Brucan. Dacă va mai da Dumnezeu, în mare mila lui, să mai  schimbăm la piață limba română.

Dar altceva e de observat : în treizeci şi mai bine de ani, nimic descojit şi mângâiat de o oarecare valoare nu s-a întâmplat la orizont – numai succese telefonate, puse cu mâna, corectat politicos politice sau de conjunctură.  Ba unde mai pui că teleptuali de-ăştia,  de triaj, poposiţi din haltele niciunei meserii se dau umpluţi cu ștaif, cu năbuc, cu năduf şi cu păreri preconcepute, dar fără talent. Aspic de ceapă și gumari de lac. Dar nouă să ne fie strașnic și „la mulți ani!”