Cineva, profesor si prieten de-al meu, spunea candva ca blestemul nostru national este ca Eminescu-i cel mai mare scriitor roman si cu el defilam. Om serios, Eminescu asta, neingenuncheat de nimic, neiubitor de arginti, neaplecat la fara vreo faradelege, capabil sa-i spuna lui Carmen Sylva adevarul simplu, ca nu are talent, stiutor de carte, om al cartii, polivalent si polioglot de limba romana, capabil sa stea nopti in sir pe scaun si cu condeiul in mana! Cine a mai facut asa ceva? Nenea Iancu, cea mai clara oglinda pusa societatii noastre, boem si filfizon, care s-a carat la Berlin in anonimatul linistii, sa bea bere si sa se traga in poza ciucit pe pres? Ei, as, ce-s copil?
Caragiale, Caragiale da, el este adevaratul nostru diagnostic cu care ne preumblam prin lume! Din pacate sau din fericire, el este cel mai corect interpret al realitatii romanesti si din etalonul lui de narav nu ne putem desprinde nici macar cu un milimetru. Tot ce atingem, pe tot ce punem mana, pare o pacaleala, pare un lapsus, pare o apa de ploaie tipator costumata si barbar parfumata. Vorba lui impenetrabila si inteleasa prost de prostii de aurolacii literari, “sunt vechi, domnule!”, bate inspre atitudinea tonica de inteligenta educata, nu ma dau la intors cu una, cu doua! Mi-au trecut multe pe dinainte si, vorba ceea, pe unde am taiat eu lemne, dumneata nu culegi nici macar surcele! Plus grecimea care sade la baza umanitatii, in general, dar mai ales la fundatia locativa a noastra, mioritica de-a dreptul. Si, mai ales, de-a stangul!
Mai ales de-a stangul, caci asa purcedem la drum, ca initiatii, pasim cu stangul. Bunioara in sozurile si rogozurile culturalicesti. Dupa prima decada dupa ’90, cand pana si unul ca F. Calamitru, de meserie recitator, sa zicem ca ar mai fi avut ceva legatura cu Doamna Cultura, treburile s-au stricat – exceptia fiind doar a academicianului Razvan Theodorescu. Numai anonimi de partid au ocupat scaunul caldicel de la Casa Presei mutat apoi la Muzeul Satului. Anonimi si profitori de lista. Unul de-asta venit de pe trotuar s-a ratoit la alde Florin Zamfirescu, elevul la limba romana al mamei lui Tudor Dumitru Savu, bunul meu prieten. Zamfirescu era, vorba lui Motu, Perkins al nostru sau putea fi, n-are importanta ; el are o glorie consolidata in ceva aparitii bune si foarte bune, atat pe scandura, cat si pe ecran. Nu poate veni orice prost care nici nu se stie al cui e – se zice ca e al unuia, dar seamana cu celalalt ! – sa te jigneasca in direct. Acest baietas neterminat ar fi avut natanga idée, ca sa nu spunem imbecilitatea de idée de a-l schimba pe direftorul Nationalului numit “I.L. Caragiale” cu o paiata de cronicareasa teatrala. Asta n-ar fi nimic, dar cronicareasa este de mana cinci sute optzeci, cam la fel de buna ca aia care face nocturne pe franghie! Toti neofitii si toate neofatele astea, veniti si venite cu ultima ploaie, de la coada vacii, incep sa se fezandeze in ingamfarea importantei lor nemernice, dar nemasurate. Pe aceste vietati, daca le taxonomizezi drept imbecile, utilizezi sau strici un eufemism, chiar un elogiu! Iar ele „nu se ezista” decat in masura „ezercitarii fonctiei” lor. Cum dispar de-acolo, cum gata. Se gata. De-aia mor de functie, ca sa le fatuiasca organul, sa fie si ei cineva pe ulita, sa le dea oamenii „buna ziua”.
Oameni buni, va zic cu naduf acilea, de douazeci si sapte de ani noi mergem ca racul, din prost in mai rau. Nivelul nostru este tot de toaleta in curte, cum zicea si nevlegul ala de negustor de tablete. Nu vedeti ca toti ne trateaza ca pe servitori si, ceea ce e mult mai grav, ne tratam noi insine astfel? Nu vedeti ca pe la Bruxelles astia lustruiesc pantofii si podelele? Nu vedeti ca pe prezidentii nostri nu-i primesc aia mari si cand ii primesc ii iau la pachet cu Georgia si Azerbaidjanul si nu mai mult decat un sfert de ceas?! Am mai spus, Stalin a stat de vorba o ora si ceva cu delegatia de scriitori romani invitati la Moscova in 1947!
Incepe dansul, cu multe calcaturi pe bombeu, ca felicitarile si masa, ca-n „Scrisoarea pierduta”, or sa vina la sfarsit si la iarna, de-a valma si cu pupat in bot! S-a dat acum drumul maidanezilor sa chitaie, deocamdata de-a surda! Se porneste cu amenintarea, sporesc injuriile, privirile cas, ocheadele si hamaiturile. Se strange si se scrasneste din masele, se scot dosare, doftorate, se albesc dintii si amaraciunile, se traforeaza biografii la minut. Si ce se va alege? Nimic. Tot ciurucuri vor ramane, tot nimeni vor fi, niste derbedei pentru care si meseria de responsabil de bloc ar fi fost cu trei numere mai mare, le-ar fi cazut pe ochi!