Abisul de plastilină

Nu e vis, e abis. Nu mai sunt anotimpuri, se amestecă unul într-altul. Nu mai e bună creștere, nu mai există civilizația străzii, nu mai este bun-simț, nu mai este familie. Nu mai există nici trufandale, poame de savurat iarna, vara, primăvara, toamna. Toate se găsesc de-a valma, fie vară, fie iarnă, congelate sau ba, ca pâinea asta fără gust, aduse din ţări cât mai exotice sau nu. Ora se schimbă, se dă peste cap, se dă înainte şi înapoi, Timpul pare flasc, neted, la îndemâna tuturor trenurilor şi orarelor de grădiniţă. Familia nu mai există nici ea, femeia lucrează mai multe ore  decât bărbatul, mai mult, acesta poate sta acasă cu odraslele chiar doi ani, ca dădacă, îşi poate întrerupe serviciul, activitatea în locul femeii, care nu mai este gospodină, nici nu mai e nevoie de ea la bucătărie, toate produsele se pun la microunde sau la aburi ( mai sănătos, ce-i drept,la aburi va să zică ! ) şi nici la curăţenie, cu ultimul produs arătat la reclama de dinainte de filmul de seară faci lună apartamentul.

Duminica nu mai există nici dumneaei, masa părintească de la prânz, biserica şi  primeneala de dimineaţă, plimbarea prin parc, statul pe bancă. Duminica toate magazinele sunt deschise, toate farmaciile, muzeele, cinematografele, nu şi bibliotecile, na ! Şi de ce oare sunt toate deschise ? Ca să se cumpere, să se îndoape lumea cu produse. Pe vremuri, mamele şi taţii noştri puneau murături, făceau zacuscă, frământau cozonaci, afumau  cărnuri, aveau cămară dichisită. Acum, nu ai nevoie de nimic, cobori la butică sau la supermarşeu. Civilizaţie de supermarşeu, nu de artizani, de virtuozi, de meşteri, doar de consumatori şi de etalagii !Vitrină, vitrină de produse expirate.

Dar mai ales de etalagii.Bântuie stafia complexelor ceva de speriat, mai ales la așa numita Driaptă. Chiar și ideea de dreaptă pare de colhoz la noi, de chiaburi și de mandatari, războiul chia/burilor cu anglofonia; dacă și un gunoi ca Băsăul, șofer de vapor, se dă de ceasul morții că-i astfel? Sfârşitul Istoriei şi clivajul civilizaţiilor erau două sloganuri mediatice de ambalat psihoza de final de secol, două idei de gumilastic cărora le-au cazut pradă sfertodocţii Dâmboviţei, mă rog, dâmboviţeii. Dar nu numai, să te ferească Dumnezeu de țoapa de făinoșag! Ca un mic parexamplu că tot se vehiculește numele unui premar de la Băi, pardon, Infelix. Nu știu dacă vă mai amintiți că este ăl de l-a schimbat pe Mihai Viteazul cu Ferdinand. Măre, ce de realizări are ăsta, a spoit cele trei palaturi Sețesion din Parcul 23 August al Orăzii ! Măcar Moș Teacă de la Armata care nu a câștigat niciun răzbel face import/export. Și a mai făcut nenea ăsta, generalul adjutant, un lucru extrem de benefic : a dat cu flit printre exantematicii din jurul lui Leorban – ăla care nu are nici poză pentru ziare, îl confundă lumea cu Victor. Unul dintre ei, un fel de subofițer parcă, Gurian, apăsa pe „Ludovic”, cum mai aveam acum vreo două decenii și ceva un tont care era la „Jacques” cu cineva. Frere Jacques. Altul, alt prost de la un alt post, fost muncitor necalificat în TVR, îi zicea „Cristian” unui nimeni de fusese chiar ministru de exterior și l-au descălțat unii în aeroport, fiindcă îl luaseră drept cărător de bagaje. Sireacii, vor să se legitimeze și ei, vor să aibă ultimul cuvânt, vor să pună etichete. Se plâng mereu că n-au terminat ce-aveau de spus. Dar ce-aveau de spus? Ce pot să îngaime Cazzu sau Velceanu sau Fistichiu ăla, toți imbecili cu clopote?

O idee n-am auzit niciodată de la ăștia, o vorbă cu tâlc, ceva omenesc, nimic, nimicuța. Dar vorbesc peste ăilalți ca la piața de pește unde se răcnește plătica. „Iartă-mă că mă-ntrerupi !”, zicea un profesor foarte hâtru. Dar ăștia, ipochimenii ăștia, nu au pic de umor. Unul, de sămânță măcar, nu am văzut râzând. Râzând sincer, fiind destins, senin. Toți sunt încrâncenați ca să pară preocupați, cufurați în probleme impozante, căci ei au cestiuni arzătoare la ordinea zilei de mâine. Și toți clamează în deșert vechimea. Toți impostorii de ultimă ploaie și de școală nouă se laudă cu diplome, doftorate și mai ales cu vechime. Un fost brancardier gângăvea că are „optâsprece” ani de nu știu ce. O infecție de infecționist se rățoia la o femeie-senator și-i cerea să-i spuie „profesor”. Cum se folosea pe vremuri „doamna colonel Ixulescu, de la etajul patru”, persoana fiind casnică. Se zice că Einstein cînd îi cerea cineva adresa îi zicea ăluia să scriepe plic doar numele lui, cu sau fără Albert, știau băieții unde să-l găsească. Când Traiante, prietenul meu, i-a comandat singurele lui cărți de vizită lui Nichita Stănescu – că tot a plecat dintre noi într-o zi ca de azi, acum fix 37 de ani – și l-a întrebat ce să scrie pe ele, Băătrânul a răăspuns simplu: „ce să scrii, Trăiene; doar atât, „Nichita”.