Totuşi, nu e trist în lume! Mai ales în lumea românească, unde nu numai că totul se ia în râs, uşor ca manelele de viplă și de decor, ci chiar frizează, de la frizer, ridicolul cu coc de la Lina Ciobanu la ăl cu cașchetă, la micimanul Nea Măciucă suprarealistul. Pe tot ce punem mâna, tot ce atingem mânjim cu smalțul gros al ridicolului boşulcat. De la vlădică până la opincă şi ie, de la pandemie până la pedagogul de internat şi de şcoală de corecţie ajutătoare. Mai ales Academia Hagi, care produce jucători de mall. „Suntem winneri, nu loseri. Am adunat un milion de smarți în ultimul timp”, declară un operatoraș de Sahia. Winneri de la Defoe, nu-i așa?
Numai tâmpenii cu mare reputanță. Un dobitoc de fuse ceva secretar de stat – ei bine, într-un minister condus de Năluca Curcan, fără pardon de expresie, cea mai sugestivă reprezentare a zădărniciei și a nimicului – susține ardicarea punctului de pensie la ălea mici. Favorizezi pe unii care atât au muncit și atât au putut, și-i defavorizezi pe alții? De unde, dom’le, damfurile astea de Dreapta într-o țară de arendași și de plugari, de unde atâta neoiobăgie și obrăznicie? Să nu crească salariul minim la bugetari că dă în bâlbâială sectorul privat! Adică taman sectorul ăla care te angajează cu patru ore, te pune să muncești opt sau zece și te plătește la negru? Ce atâta sector privat; ăl care îmbuteliază sifoane și răspunde la telefoane? „Toți operatorii noștri sunt angajați în alte convorbiri”. Sectorul ăla de antreprenori de varză acră și de cărăușie? Heterotopiile alea ale lui Foucault, spațiile alea unde devii anonim și doar asiști, ești asistat sau cumperi? N-am depășit, fraților, conceptul de buticar, de „propitar” din Căldură mare. Țară eminamente agrară la tărtăcuță, la scufiță, la căpățână. De-aia Tăntălin Ștefurescu, acest supozitor cultural, invită în marea lui emisie de apă de ploaie un cărător de bagaje de face parte din nu-ș ce comiție de educațiune. Foarte frumos, brainstorming coane, dar nu cu de-ăștia, din prima generație de șperțari! Cumva s-au născut filantropi pe ulița noastră desfundată? Că Papa de la Roma a destituit toată conduceea Ordinului de Malta.
Mai vine o maladie mentală. Adăugarea de nume proprii la câte o ctitorie de-a gata. La Richelieu, la de Gaulle, la Mitterrand, la Pompidou – dau și eu ca parexamplu din ce mă pricep – merge, că au chiar contribuit cu oarece, dar la noi? Și nu legi de un donator un locuitor din preajmă, nici măcar de un pedagog corul condus de el, ca sarcină de partid, probabil. Pe sala mare a unui teatru unde s-au zvârcolit o grămadă de neasemuiți actori așezi unul oarecare? Lasă gol o vreme, că oricum se vor prăfui și se vor preschimba. Lasă Herăstrăul și Pavilionul Haș! Ora Haș și-un sfert, Haș și ceva. Asta vine de se leagă de mofturile din nume, de tipul „-iu” la coadă, că-i mai aligant. Pseudonimul e altceva, toți am folosit de-astea, dar ne-a trecut, ne-am mai maturizat. Mă rog, am mai îmbătrânit, de-o fi voie de spus așa!
Ca orice națiune tânără, ne dăm în vânt după specialiștii de vinilin. Peste tot te lovești de ei. Specialiști în de toate: în toarta ibricului, în scuturatul rogojinii, în așezarea la coadă. Cei mai ridicoli sunt ăi din meseria armelor, precum și din cea a bagajelor, adică în economie. Ca țară înfrântă și ocupată secretăm așa-numita – de Călinescu direct, nu de altcineva de revistă lunară – „ură de plebeu”, ce ne și caracterizează. Orice răzbel e propagandă în primul rând, dar și teamă și moarte. La asta nu-s atenți dobitocii de generali de-ai noștri! Sunt istorici care-l apostrofează pe Cezar, pe Octavian, pe Hannibal că și-a stricat efectivele prin călărirea munților cu elefanții. Mulți viteji vijelioși de tembelizor și după caietul de notițe! Ca și ăilalți, economachii. Ce economie au învățat ăștia? Economia politică, socialismul științific, dar își proptesc glăsciorul în tarabele pieței libere. Au învățat la mama lor, când dânsa așeza apoftegma de leuștean peste conceptul de borș. Îl tot firitisesc pe Coșea ăla cu titlul de prefesor, o să devină cum am mai spus, un fel de Corina Chiriac de steclă de bulion. Sau Arșinel, dragul de el, pe care îl așez alături de Țociu. Numai figuri noi, numai specialiști! Specialiști și în repertoriu de nunți. Doar Phoenix să fi fost acolo? Și ce dacă a fost? Și ce atâta moft la cutare textier? Că dacă nu era cântarea, nu-l știa nimeni. Nici acum nu am auzit de el.
Specialiști și influențări, influențărese. Fă-te sau prefă-te că lucrezi, parcă așa era aia, a devenit o replică definitorie pentru stadiul nostru actual. Indicaţie, să fim serioşi, de schiţă de Urzica sau de replică de brigadă artistică, moment sau monument de metabolism revoluţionar. În jargon actoricesc îi spune caccola, cârlig, facere grosolană cu ochiul către public. Bref, în acest spaţiu şi în acest timp postmodern, oamenii nu mai acţionează, ci doar se comportă, „par că lucrează”, par că parcă s-ar afla în treabă. Micul ecran ne-a agresat constant, politicienii şi gazetarii s-au înghesuit pe el schimbându-ne reperele sociale, domestice şi culturale.