Cu Unirea mică am rezolvat-o. Adică n-a fost trafic prin București. E o mare realizare pentru acest popor care s-a născut din violul Imperiilor. Nu trebuie să ajungi la Roma ca să vezi că toată Columna lui Traian e o fugăreală.
26 ianuarie e ziua în care s-a născut Ceaușescu. Eu scriu despre el cu o zi și jumătate înainte, pe 24 spre 25. Fiecare cu Ceaușescu al lui. Pe al meu n-am avut când să-l iubesc, fiindcă n-am trăit perioada în care juca rolul de șmecher al Estului. N-am nici cum să-l urăsc, pentru că năzbâtiile lui se împletesc cu copilăria, adolescența și începutul tinereții mele.
Îmi doream să scăpăm de el, mă enerva deoarece îmi punea prea multe frâne și garduri, dar acum nu regret, fiindcă mă cunosc și sunt convins că m-aș fi descurcat oricum. Îl vedeam aproape zilnic și nu doar la televizor. Cine dracu’ se uita la televizor? Aveam cărți și visam Parisul.
La opt fără zece minute, șase dimineți din șapte, traversam prin dreptul Hotelului București ca s-o iau spre Liceul Bălcescu (redevenit Sf. Sava, după revoluție), iar Ceaușescu și suita treceau spre CC. Mă dădeam un metru în spate, pe trotuar. Era o casă de modă acolo și m-aș fi amestecat printre manechinele din vitrină. Pe borduri stăteau securiștii, niște animale cu fețe pătrățoase, bărbierite la sânge și cu umeri de salahori, înghesuiți în costume de tergal sau haine de piele modelate cu toporul ori din cel mult două întredeschideri de foarfecă.
Dacă stau acum să decupez filmul, pricep că mai mult mă înspăimânta misanscena decât tovarășul mărunțel și bosumflat, care se agăța cu mâna dreapta de mânerul aflat deasupra portierei. Mi-e greu să înțeleg dacă adopta poziția asta dintr-o frică țărănească sau ca să pară impozant. Într-o sâmbătă, s-a dus spre CC incognito, fără mașini însoțitoare. Pe stradă era lume puțină și am avut impresia că nea Nicu se uita la mine. Mi s-a lățit pe meclă o crevasă de tâmpenie. Fiind adaptabil ca toți românii, am umblat în garderoba fizionomică și am scos la înaintare zâmbetul numărul nouă sau paișpe, pe care îl afișam și în fața profesoarei de chimie, când nu știam lecția. Și se întâmpla des. Dacă senzația se întâlnește vreodată cu speranța, îmi permit să spun că am avut senzația că a croit și tovarășul ceva din buze, mândru de utecistul din fața lui. După aia, am procedat ca bravul popor român după căderea comunismului. Am ajuns la liceu și am povestit că m-am strâmbat la Ceaușescu.
