România întâlnește Spania, scriu și azi despre fotbal. Evenimentul e mai important decât mișcările de cabotini (unii cu studii pe bune pentru așa ceva) de pe scena politică. Dacă ratează calificarea, România va pierde și economic, și ca imagine, pentru că se vor disputa câteva meciuri de la Euro la noi. În loc să fim amfitrioni, vom fi ospătari, șoferi, ghizi. Astăzi, despre presa sportivă și antrenori.
La începutul anilor ’50, mulți veleitari au devenit cursanți ai Școlii de Literatură pentru că instituția pe model sovietic avea internat și cantină. După derusificarea României, mulți scriitori talentați au scris cronică de fotbal ca să poată ieși mai ușor în străinătate. În anii ’70 – ’80, articolele despre fotbal erau la nivelul jucătorilor proeminenți și mult peste performanțele fotbalului românesc. Aveam idoli cu crampoane, aveam cronicari mari (Fănuș Neagu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Ion Băieșu), dar nu aveam rezultate internaționale.
Aveam și ziariști de specialitate (adică oameni care făceau asta zi de zi, nu ca violon d’Ingres) foarte buni. Mie mi-au plăcut trei. Ovidiu Ioanițoaia (cel mai inteligent din breaslă, bun diplomat și mereu „cu fața la joc”), Sorin Satmari (expresiv în scris, caustic, „cu fața la joc”) și Ion Cupen (cel mai talentat, dar cam poet și dincolo de hârtie, niciodată „cu fața la joc”).
Ce n-a avut fotbalului românesc, până în 1984, când a ajuns cu Mircea Lucescu la Euro? N-a avut antrenori cu ecluze spre Occident. Spre sfârșitul anilor ’70, în echipa națională jucau Marcel Răducanu, Balaci, Iordănescu, Cămătaru și încă mai erau convocate statuile vii ale promoției Mexico ’70 (Dobrin, Dinu, Dumitru). Acea echipă nu s-a calificat nicăieri. Antrenor era Valentin Stănescu. Pe urmă, Craiova și Dinamo au obținut performanțe miraculoase (semifinale de cupe europene) în raport cu branșarea la modernitate a celor ce stăteau pe băncile tehnice – Constantin Oțet și Dumitru Nicolae Nicușor. Vă închipuiți că Oțet, Nicușor și Valentin Stănescu știau și ei câte ceva despre adversarii din meciurile internaționale? Singurul care a înțeles, până la Mircea Lucescu, ce se întâmplă în Europa a fost Viorel Mateianu. Pfuuuu, mai bine mă abțineam, fiindcă îmi vor sări în cap oltenii din presă, ca să-mi spună că „nea Tică Oțet” era un erudit! Da, și poliglot, vorbea „șapte limbi și rusește”, ca Mihai Beniuc.
După Euro ’84 au venit Steaua ’86 (CCE), Steaua ’87 (Supercupa Europei), Steaua ’88 (semifinala CCE), Steaua ’89 (finala CCE), Dinamo ’90 (semifinala Cupa Cupelor), plus 5 calificări, între 1990 și 2000, cu echipa națională, la turnee finale. Hagi și Popescu au jucat împreună la Barcelona, când numărul de străini era limitat.
Astăzi, nu avem niciun jucător la nivel (foarte) înalt, FRF nu știe de capul ei, dar avem opt antrenori de clasă, cu care nu știm ce să facem. Aceștia sunt Mircea Lucescu (se subînțelege), Pițurcă (eu nu țin cu Craiova, dar mi-ar plăcea ca Pițurcă să ia titlul), Boloni, Hagi, Răzvan Lucescu (a luat campionatul cu a patra echipa din Grecia, dar presa l-a popularizat, vara asta, mai mult pe Șumudică), Olăroiu, Dan Petrescu (așa sunt unii meseriași, mai nervoși) și îmi lipsește unul, al optulea. Găsiți-l dumneavoastră! Ar fi fost Rednic, dar el antrenează, face transferuri, împrumută clubul, știe prea multe și îi ies prea puține.
