In ultimii ani, Viorel Lis venea la emisiuni pe post de urs impaiat si tavalit prin noroaiele propriei decaderi. Un neam prost batran spunea bancuri porcoase, iar moderatorii zambeau.
Nu ii amuzau poantele. Radeau de matahala decrepita, pe care o plateau cu cateva sute de lei ca sa vina la tocsou, iar licheaua libidinoasa spargea banii la pacanele. Ce scriu aici nu-i un pamflet. E un regret pus in pagina, un apel la memoria noastra. Eu si multi dintre dumneavoastra l-am votat pe Lis. Daca ar fi fost ascuns pe la mijlocul unei liste electorale, cum se intampla cu parlamentarii sau consilierii municipali, am fi avut o scuza, am fi pretextat ca ne-a pacalit un partid. Primarul e a doua persoana, dupa presedinte, care ne da o intalnire directa. El — cu nume si prenume intr-un patrat de hartie, noi — cu stampila. Astazi, Lis e bolnav, sarac si nedemn. Dar noi suntem demni? Multi ziaristi sustin ca Lis a facut si lucruri bune. Asa e. Le-a dat lor case. Nu ii condamn. Multi chiar intruneau conditiile. Dar stiu si cazuri de ziariste frumoase, carora Lis le spunea „mergi cu mine la Paris sau la Roma! Dupa ce decoleaza avionul, iti semnez aprobarea”. Atat l-a dus pe el capul. Avea anvergura unui satir de mahala, pe care noi l-am ales sa salveze Capitala. In loc sa fie ctitor, bagabontul, ca a ramas un bagabont, santaja pentru o bucatica paroasa sau epilata de fericire. Dupa 2000, l-am vazut la niste lansari de vrajeala cu mac. Gazdele il infigeau la cate o masa din fundul crasmei, alaturi de curvulite si cantaciosi afoni. Cu totii se simteau respectati. Ei se credeau artisti, el isi inchipuia ca traieste.