La Paris, în Place Charles de Gaulle, sub picioarele Arcului de Triumf, se întâlnesc 12 „raze”. Se intersectează 12 bulevarde și o nesfârșire de lumi, destine, bovarisme, trădări, tragedii.
Avem și noi, în România, o intersecție din asta, dar e micro. Microbiană. E ziarul „Adevărul”. În ultimii 30 de ani, „Adevărul” a reprezentat cea mai mare intersecție a presei cu banii publici. Detest deontologeala, iar subiectul ăsta n-ar trebui să mă intereseze. Dar mă deranjează ziaricii. Sub toate conducerile și formele de patronat, ziaricii de la „Adevărul” s-au dovedit intransigenții supremi din presă, deși erau plătiți din bani pe care nu îi produceau. „Adevărul” n-a supraviețuit din tiraj și din caraghioslâcurile justițiarilor de borcanul cu zacuscă. Mă distrau și când o dădeau în sensibilitate, dar îi trăda talentul. Ghiocei născuți ofiliți.
I-am înjurat de multe ori pe patronii, înfrățiți cu Statul, ai „Adevărului”. Dar ziaricii m-au enervat și mai tare, pentru că mamiferele domestice sau dresate (cum sunt, din păcate, toți oligarhii români) mai produc câte ceva. E exact ca într-o fermă. Dau carne, lapte și tot așa. Dar șoarecii ce dau? Nimic. Șoarecii se înmulțesc. Șoarecii de la „Adevărul” au cotropit și au ros toată presa.
Același dezgust îl desfășor pe criterii de vârstă. Mulți ziarici și chiar ziariști de vârsta mea n-au înțeles nimic din faptul că, săptămânal, se prăpădesc oameni din presă și după cei mai mulți nu rămâne nimic. Și e normal să fie așa. Nici nu au scris poveștile acestor ani, nici n-au fost personaje.
Toate poveștile mele cât de cât izbutite au ca piloni oameni mai bătrâni decât mine. Cei de vârsta mea s-au tâmpit ori s-au născut tâmpiți. Nu se poate să te duci spre 50 de ani sau să sari de 50 și să crezi toate idioțeniile doar de dragul de a fi în „trend”. Printre ziarici, există bolnavi care își imaginează, de pildă, că fiul unui turnător la Secu poate salva sistemul de Sănătate din România. Nu numai că e copil de turnător. N-are nici studii de Medicină. Are o diplomă de contabil. Și nici pe-aia nu a arătat-o.
Aceiași ziarici vorbesc despre relația elev – profesor și o pun în cheie democratică. Nu poate exista democrație la școală. Profesorul comandă și elevul execută. Dar de ce să nu fie democrație și în relația polițist – infractor? Sau deja există? După cazul George Floyd, am văzut că există. Pe ziarici nu-i deranjează, însă, că, în România, procurorul și avocatul nu sunt egali în fața judecătorului.
Felicitări, băieți! Trece istoria pe lângă voi. În loc să iubiți viața și să povestiți despre personajele doldora de farmec și noroi ale epocii, voi vreți să transformați viața și epoca într-un tribunal.