Singurul lucru urat la Napoli se petrece cand te intorci in aeroport. La check-in, dai de moldovencele care muncesc in Italia si vorbesc cantaaaat romaneste. Peste vreo luna ma vor invata sa votez.
Am fost saptamana trecuta in orasul pe care ai privilegiul sa-l vezi ca sa fii fericit ca traiesti. „Vedi Napoli e poi mori” e o idiotenie. In centrul istoric si comercial, pe Via Toledo si in Spacca Napoli, orasul ti se amesteca in apele ochilor, in cerul gurii, in pavilioanele auditive. Sutele de biserici, suvenirurile cu San Gennaro (Patronul orasului), Sophia Loren, Maradona si comicul Toto, gustul dulce-insiropat al prajiturii Baba infatisand Vesuviul, cearsafurile lasate la uscat in balcoanele seculare din Spacca Napoli, zumzetul napoletan prelingandu-se ca un fluviu de lamaie si ulei de masline pe Via Toledo spre Piata Plebiscito si spre Port – totul te corupe, te incanta, te indeamna sa revii si sa nu-ti mai pese de prejudecati. Legendarii ladri (hoti) din Napoli nu au treaba cu turistul zdravan la cap. Aaa, daca esti danez sau neamt-blondalau, oricum- si vrei sa-ti incerci norocul la alba-neagra cu albanezii si nigerienii din Piata Garibaldi, e treaba ta! Am asistat la o asemenea faza! Ce cretini, ce cretini, ce pampalai dulci, care taca-taca-taca toata ziua despre drepturile omului si nu pricep nimic din noua Europa! Apropo de Gara Garibaldi. Am luat de acolo si trenul spre Pompei, si metroul spre Vomero, zona de lux a orasului. Metroul e mai sigur si cu statii mai frumos decorate decat multe aeroporturi. Iar pe Via Scarlatti din Vomero, strada cu branduri de moda, te simti ca la Milano sau la Zurich. Din Vomero ajungi in 10 minute, tot cu metroul, inapoi pe Via Toledo si cobori in Portul Molo Beverello. Acolo te imbeti de frumusete privind Golful Circumvesuvian si fiind martor la aventura tireniana a insulelor Capri, Ischia si Procida. Am ajuns si in Capri, cu feribotul (40 de euro dus-intors). Sus, la Ana Capri, in Villa San Michele (7 euro intrarea, am obligatia de a fi si prozaic), a fost prima data cand am recunoscut ca expresia „cuvintele sunt de prisos” poate fi adevarata. Scriitorul si doctorul Axel Munthe a sapat o viata, ca dupa relicvele de pe vremea Imparatului Tiberius, la „Cartea de la San Michele”, dar rezultatul e mai slab decat ce fura pe retina, intr-o ora, un turist mediu pregatit.