Statuia lui Ovidiu, vantul dobrogean si intrigile Romei spintecand obrazul de piatra al exilatului. Cutitele de spuma ale valurilor taind indecent camasa de pepene galben a nisipului.
Oah, de-abia astept sa ajung la Constanta! 1988 – primul meu 1 Mai la Mare. Am coborat in gara cu padurice din Neptun. Luasem un tren de noapte si batea un vant de mi-a rascolit freza. Aveam freza. Azi, eu ma mai scotocesc de cateva fire de par, dar CFR nu mai are trenuri nici ziua, darmite noaptea. Toata lumea se va inghesui pe autostrada. Sunt convins ca onestii sefi din CFR au ceva combinatii cu firmele de autocare de pe ruta Bucuresti-Constanta. Spre deosebire de trenuri, autocarele se misca bine. Asta de-a lungul anului, fiindca de 1 Mai s-ar putea sa simta pe tapiteriile si pe arcurile lor ce stofa de vandali au vamaiotii. La o privire superficiala, nu exista vandali mai mari decat cazaturile din Vama Veche. Ei bine, exista! I-am gasit eu. Sunt ziaricii si reporterizdele. Pana acum, se multumeau sa barbarizeze limba romana. Acum agreseaza si literatura. O tampita de ziaricioaica manca bors despre „frumosii nebuni din Vama Veche”. Intrebat daca mai poate sa respire dupa 3 nopti de tavaleala, „un frumos nebun” cu narile, buzele si urechile capsate cu belciuge a ragait „nu mor caii cand vor cainii”. Daca Fanus Neagu si Nichita Stanescu ar fi stiut ce destin vor avea vorbele lor, nu le mai nascoceau.
In incheiere, le doresc Paste fericit cititorilor de pe net si Paste fericit, plus tot respectul meu, celor care citesc editia print. Adica ziarul-ziar, batranul ziar, ziarul de hartie, ca sa vorbim ca oamenii.