„Te rog să mă tutuiești”! Și îi răspundeam „vă rog să mă lăsați!” La persoana a doua plural e mai simplu să spui adevăruri neconvenabile. Dar lui Valentin Boeru nu prea aveam ce să-i reproșez. Iar dumnealui, înainte să semnaleze o greșeală în textul meu, mă pregătea vreo cinci minute. Mă și enervam. „Ce-am făcut, domnu’ Boeru?” Și începea să-mi explice lent și metodic, iar eu îi ziceam că sunt la volan și mă grăbesc. Mereu m-am grăbit cu domnul Boeru. Și acum e prea târziu să am răbdare.
Povestea frumos, avea idei, cultură, umor, era o plăcere să îl asculți. Culmea e că scria mai bine decât vorbea. Cred că am dat, fără să vreau, definiția omului superior.
Și povestea, și povestea…Dar ce frumos povestea, pleca din povestea ta și intra în povestea lui. „Știu că te duci foarte des la Mare. Când eram mai tânăr, mutam digul. Un prieten de-al meu, medic, stătea în centrul Constanței, deasupra farmaciei Miga și avea o gravură de Fragonard…”
Mă captiva și când nu eram de acord cu el. Asta înseamnă talentul: am altă părere, dar le scrii sau le zici bine, te ascult sau te citesc până la capăt, ba mai țin minte și vreo două fraze.
Valentin Boeru făcea festival de talent și când răspundea la comentariile inepte de pe centurile de socializare. „De ce le dați idioților replici, domnu’ Boeru?” „Mă joc și eu cu ei. Prostia are rezerve nebănuite și e foarte bine să o antrenezi.”
A fost un om fermecător tocmai prin faptul că era antipodal. Se trăgea dintr-o familie de moșieri. Un unchi de-al lui cu același nume a marcat o porțiune nefastă a istoriei noastre. Cu toate astea, Valentin Boeru a lucrat în poliție, până în ’89. La Moravuri. Și începea povestea. „Apropo de discriminare, hai să-ți spun una cu actorul Ștefan Radof. Vizavi de Sala Palatului, lângă Blocul Turn… ”
Deși în ultimii ani nu deborda fizic, în tinerețe a fost un bărbat bine. Dar ruleta vremurilor l-a dus în situația unui autoritar diminuat. Te strivea doar cu disprețul din privire, dacă știai sau dacă aveai răbdare să-i citești ochii. În scris, nu strivea. Lăsa gândacul politic în viață, ca să-l mai studieze puțin. Când era între prieteni, se schimba treaba. Glume, glume, glume și glume după glume. De vreo trei ani șchiopăta și îl poreclisem „Buclucașul în baston”. Îl întâmpinam cu „oooo, v-a crescut al patrulea picior!”
Domnul Boeru era și colecționar de întâmplări grozave cu femei, unele dintre ele chiar celebre. Pe lângă dive ale anilor ’80 -’90, avea în portofoliu și o doamnă cu părinți în manualul de istorie. O cunoscuse ca ziarist, imediat după revoluție. N-a dat amănunte, era un monsieur, dar l-am iscodit până mi-a zis ce s-a întâmplat după consumarea gimnasticii de budoar. „Stătea așa bleagă și parcă îmi spunea că a aterizat greșit, că ea nu-i de aici.”
Nici Valentin Boeru nu prea era de aici. Recalcitrant de modă veche, polițist de izbeliște, ziarist de măiestrie, scriitor fără nicio carte. Om cu amprenta pe frunze de toamnă, plecat într-o vreme de tuse.