Poezia lui Adrian Paunescu avea ritm si metafizica. Tunet si fior. Vadim era un epigon al lui Paunescu, nu-i ieseau decat rimele. Versurile lui pareau ca apartin unui veleitar si au fost periate, rotunjite de o profesoara de romana. Cand m-am certat cu Vadim, l-am facut desuet, am scris ca a ramas la Bolintineanu, iar el mi-a injurat toata familia. Chiar si poezia in care isi prevesteste moartea e subtirica. Cititi versurile premonitorii semnate de Labis, Nichita Stanescu, Paunescu si veti intelege care-i distanta dintre Cosmos si maneaua bine articulata.
Daca e sa ma gandesc la omul Vadim, boala lui cea mai mare nu a fost diabetul, ci orgoliul. El, el, el. Egolatru, egocentric, tot ce incepe cu ego. Poate mai putin egoist. Cand venea vorba de oameni la necaz, era sensibil si generos, ca toti pamfletarii.
Aici am vrut sa ajung, unde sangereaza idiotii! La sarbatorile piezise ale pamfletului, Vadim sta langa Arghezi si Fanus Neagu. In textele lui, cuvintele pocneau ca pe un front unde se trage cu sampanie. Era exploziv si nedrept, injura memorabil, zambea si victima, daca o ducea capul. Ne tarnuia pe toti, cu neamuri cu tot, dar asta a fost un fel de test, pe care doar oamenii superiori l-au trecut. Copiii kominternistilor si deontologii netalentati se razboiesc cu Vadim si dupa moartea lui. V-a invins, prostoboilor, pentru ca nu era ranchiunos! In urma cu un an, s-a suparat pe mine si a scris ca am murit pentru el. Dar in ultimele 10-15 numere din „Romania Mare”, Vadim m-a laudat si mi-a reprodus cateva articole.
Mie imi va lipsi acest om. Nu si scarnaviiilor tismanene, care pe mine nu ma pot convinge ca stalinismul a fost mai bun decat ceausismul. Pa, Vadime! Nu sunt contabil de eternitati si nu stiu cum va fi a ta. Dar ale strivitilor care te injura vor fi la fel ca vietile lor. La gramada. Eternitati la gramada. Ei nu sunt ei. Ei sunt multi. Se va cunoaste numele cimitirului, dar nu ce scrie pe crucile lor.