1997, septembrie sau octombrie. Stadionul Giulești. Conferința de presă a lui Mircea Lucescu. Doamneee, ce tânăr era Lucescu, dar ce tineri eram noi! Era bătrân doar secolul în care am învățat, la școală, să cântăm „noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii!” Lucescu a vorbit despre ce voia să facă în fotbalul românesc și cum dorea să-l schimbe. Și a făcut, și l-a schimbat. Din 1992 până în 1997 a existat o singură echipă. Steaua. Lucescu, la Rapid, a readus bipolaritatea în fotbalul românesc. După un an, în 1998, și-a revenit și Dinamo.
Lucescu și-a povestit gândurile vreo 20 de minute și nu l-a întrerupt nimeni. Ziariștii încă știau să asculte, iar întrebările idioate au apărut în presa română după eclipsa totală de soare din 11 august 1999. Când a terminat de vorbit, cel mai mare antrenor român s-a ridicat de pe scaun și a ieșit pe holul strâmt de sub peluză. Eu eram cu Liviu Stanciu și cu Radu Oprișan. Lucescu a trecut pe lângă noi, n-am apucat să-i spunem „bună ziua!” sau „felicitări!”, pentru că l-a abordat un ziarist care era mai tânăr atunci decât suntem noi acum. „Mircea, Mircea, ai fost genial, genial!” La care Rică Răducanu, din spate: „ți-a venit să plângi, mânca-ți-aș!”
Ziaristul expansiv era Florin Condurățeanu. Eu nu-i spuneam Țuțu sau nea Florin, fiindcă respect o instituție muribundă care se cheamă Persoana a doua plural. Cam de două-trei ori pe an mă suna domnul Condurățeanu și îmi aducea niște laude pe care nu le merit. Îi răspundeam „da, domnule Condurățeanu, după ce ați citit textul meu, dacă vă întâlniți pe stradă cu Balzac, îi dați două palme!” Domnul Condurățeanu se bosumfla. „De ce ești rău cu mine? Eu te iubesc!” Mă distra, recunosc, faptul că ne iubea pe toți, la grămadă. Dar chiar ne iubea, domnul Condurățeanu ne iubea pe bune. Eu n-am făcut niciodată nimic pentru domnul Condurățeanu. Dar l-am sunat când soția mea era gravidă și avea nevoie de cel mai bun ecografist. M-a ajutat. L-am sunat și când a fost mama în spital. M-a ajutat. L-am sunat când m-a rugat Daniel Pancu să vorbesc pentru cineva din familia unui șef de galerie al Rapidului. Ne-a ajutat. Și cred că l-am mai sunat de șapte-opt ori. M-a ajutat. Nu l-am sunat vreodată să-l întreb ce mai face. Dumnealui, în schimb, când suna, transmitea și complimente din partea altora. Era un colecționar de fapte bune.
Și mai e ceva de scris și nu s-a scris. De la Colectiv încoace, zdrențele de ziarici prigonesc medicii. Domnul Condurățeanu a fost cel mai mai mare iubitor de medici dintre ziariști. Măcar pentru asta ar merita o statuie. Sună melodramatic, dar în inima mea are deja acea statuie. E mai mult o datorie decât o statuie. N-am știut să-l iubesc cât ne-a iubit el.
