Cornel Dinu a făcut 75 de ani. Pentru mine, Dinu este dincolo de superlative. M-a sunat un prieten din America. Dar putea să fie și din Tecuci. Dinu e universal. „Vreau să văd acum ce poți să scrii despre Dinu!” Chiar așa, ce să mai scriu despre Dinu?
Dinu avea două sferturi de veac și eu sărisem bine de unul pe vremea când ne întâlneam aproape în fiecare seară și se săturaseră de noi și nopțile, și zorile, și cârciumarii. Eu și Procuroru’ nu am fost băieți cuminți. Noi am încercat întotdeauna să fim bărbați cu pecete. Dinu era matur, eu eram tânăr și sfârșitul de secol devenea fastuos, pentru că îi adăugam plutirea zorilor pe orizontul mereu penultimei frapiere. A fost un veac al „marilor furtuni” și de-aia putem privi cu seninătate mizeriile întâmplate din 2000 încoace.
Ca să scriu despre Dinu ar trebui să mă depășesc la vârsta la care vreau să mă întorc în tinerețe. Prefața cărții „Cornel Dinu, Misterele lui Mister” îmi aparține și o reproduc mai jos.
„În acești ani orfani de Dumnezeu, fotbalul s-a umplut de neopropagandiști și de milionari cu mărunțiș sub frunți. Când fotbalul nostru a dat semne că se va zdrențui până la ecorșeu, Cornel Dinu s-a tras către scris. Schimbul sau transferul, cum vreți să-l considerați, nu a fost echitabil. Scrisul nu a avut de suferit când unii ziarici (de teapa jenibilului numărător de cornere Andrei Vochin, panaramezul plictisitor care și-a permis să aibă păreri despre Dinu – am updatat prefața) au devenit funcționari la federație. Dar fotbalul românesc e cea mai mocirloasă toamnă de când s-a desfrunzit de Cornel Dinu.
De la carte la carte (aceasta-i a treia), Dinu e mai scriitor. Zidește mai temeinic, are substanță, dozaj, coerentă, ispitește și irită. Pe teren, Dinu a fost cel mai ofensiv fundaș român – a înscris șapte goluri pentru echipa națională – într-o perioadă în care jucătorii cu atribuții defensive frânau din călcâie dacă se trezeau dincolo de centrul terenului. În virajele făcute deasupra hârtiei, pilotul Dinu (în avion îi place să stea în carlingă) e la fel ca pe iarba stadioanelor. Năvălește printre amintiri, scrie copleșitor despre patru ani (1990-1993) din viața sa, ne plimbă prin lumea lui de miere, sânge, fum, desfătări și revanșe. În cărămida asta de hârtie (568 de pagini) găsim splendori și turpitudini din geografia rănită a Balcanilor, găsim farmecul și zumzetul napoletan prelingându-se ca un fluviu de lămâie și ulei de măsline prin tot sudul Italiei, găsim stâncile albe (Les Calanques) eternizate în azurul Mediteranei și Fecioara de Aur de pe Notre-Dame de la Garde, care încoronează Marsilia și poate fi văzută din orice punct al orașului învăpăiat și tentacular.
Cât despre personajele din „Misterele lui Mister” – eu disprețuiesc jumătate dintre oamenii pe care Dinu îi laudă și iubesc un sfert dintre cei pe care îi foarfecă. Pentru cititor, însă, tot ce contează e că va avea în mână o carte bună, cu adevărat bună și vie, o poveste frumoasă, din paginile căreia mai curge și sânge. Și lumina veiozei e sângerie, uneori. Dar cele mai dulci lecturi le avem lângă abajurul înălțat pe noptieră.
Cartea se termină abrupt, cu episodul Kosice, cu debarcarea lui Dinu de la națională. Mai țineți minte ce spunea Zorba, balcanicul Zorba, după ce i-a căzut construcția? <<Ce prăbușire măreață!>> Ce urât s-a terminat la Kosice! Dar cu câtă măreție descrie Dinu turneul premergător din America de Sud! Așa e el – măreț și când zboară, și când se scufundă! Procuroru’ nu cunoaște potecile domestice.”
N-am umplut spațiul ziarului cu rânduri aniversare, formale, de căcat. Cornel Dinu mi-a marcat existența. La mulți ani, să fii sănătos și te iubesc, Cornel Dinu!
