1. De Crăciun trebuie să fim sinceri, dacă tot e imposibil să fim curați. Tragedia noastră nu e războiul. Tragedia noastră sunt oamenii îngropați în saci. În timpul pandemiei, mii de părinți și fii au fost îngropați în saci. În saci. Îngropați în saci. În saci. Îngropați. Ăsta e războiul nostru. Iar eu nu pot fi considerat antivaccinist, fiindcă am în mine două prăjituri împotriva umanității. Le-am făcut în aprilie și mai 2021, se poate verifica faptul că am fost un dobitoc. Dar dobitoc – dobitoc. Nu ca Postelnicu la proces, când a zis „am fost un dobitoc”. Postelnicu nu era deloc dobitoc. A făcut mișto de noi. Un mișto istoric.
2. Dacă eu am puterea (cumva superioritatea?) să recunosc că am greșit când i-am îndemnat pe oameni să se vaccineze, alții de ce nu recunosc că au fost jenibili când și-au atârnat lângă poza de profil steagul unei țări în care nu și-ar face niciodată vacanța? Au trecut doi ani și ceva de când … în saci, în saci. După doi ani și ceva începe istoria, progresiștilor! Cei care au îngropat oameni în saci nu sunt cu nimic mai buni decât cei doi mustăcioși ai turpitudinii din secolul trecut. Bagi omul în sac fiindcă a murit de gripă? E ceva mai grav decât gripa. Ciuma progresistă.
3. Să ne destindem puțin! Președintele FRF a cugetat despre fotbal. „Părinții își doresc CA COPIII lor” să facă nu știu ce. Președintele FRF a fost elogiat de ziarici, în urmă cu nouă ani, pentru că „vorbește bine”. Președintele FRF a fost elevul sau colegul doamnei Șercan, la SNSPA, normal că „vorbește bine”. Președintele FRF a mai zis una care dovedește că se pricepe la fotbal – „nu neapărat să avem un Messi, ci o echipa ca Argentina.” Președintele FRF nu știe că un mare fotbalist poate să răsară (foarte, foarte, foarte rar) și din întâmplare, dar o echipă mare, adică rezultatul unei organizări, nu se poate naște niciodată din întâmplare. Președintele FRF e de aproape nouă ani în funcție și rezultatele vorbesc la fel de bine ca dumnealui.
4. Următorul punct nu e pentru useriști, userici, userioți și useroazde. Plecați, flașnețarilor progresiști!
5. Scriu în ziar, nu pe „wall”, de peste 25 de ani. Talentul și meseria mi-au dat mai mult decât le-am înapoiat eu. Dar cel mai tare am fost când muncitorii mâncau zacuscă pe articolul meu. Citea muncitorul pe schelă, în pauza de masă, rândurile mele, poate mă supralicitez și muncitorul citea doar titlul, îi plăcea ce am scris, sau mai degrabă nu, dar își ducea înjurătura doar până la jumătatea ei, fiindcă își punea pe textul meu zacusca făcută de mama lui, o femeie de la țară, o bătrână îmbisericită. Muncitorul era sus pe schele, construia orașul pe verticală, și mama îi avea pe fiul ei și pe Dumnezeu. Ziariștii vechi au avut șansa asta. Să mănânce pe textele lor niște oameni suspendați între jos și cer.
