Un post de televiziune a dat, sâmbătă noapte, „Top Gun“. Filmul e un fel de „Liceenii“, în versiune americană, însă nu le ridică probleme intelectuale nici celor care sunt fideli megaproducțiilor „Pistruiatul“ și „Acțiunea Zuzuc“. Exact ca în „Liceenii“, dragostea se suprapune cu devenirea profesională, dar totul se petrece în armată (o bază aviatică de elită), nu la școală.
Așa pueril, Top Gun a fost unul dintre filmele generației mele. L-am văzut la video, prin 1987-1988. I-a zăpăcit și pe băieți, și pe fete. În România lui Ceaușescu, băieții se uitau la geaca de piele, la motocicletă, la gagica lui Tom Cruise, la palmierii de pe malul oceanului. Fetele erau zăpăcite după Tom Cruise, după melodia filmului (un blues pe care se dansa la ceai sau la bairam) și, aidoma băieților, după palmierii de pe malul oceanului. „Nu te mai găseam/ Și am scos ocheanul/ Dincolo de geam/ Vuia Oceanul“ (Adrian Păunescu, doar nu credeți că aș cita, nici n-aș avea ce, din Liiceanu). Dincolo de Zidul Berlinului, dincolo de toate Cortinele de Fier, dincolo de Vestul Europei, dincolo de marginile oceanice ale latinității (Spania și Portugalia, unde nu credeam că vom ajunge vreodată), dincolo de faptul că aveam mult timp de visat și puțin spațiu de manevră, dincolo de toate și de noi – vuia Oceanul.
Mereu mă gândesc la „Top Gun“ când se difuzează la televizii imagini de la revoluția din decembrie 1989. Când le repriviți, încercați măcar o dată să faceți abstracție de emoții și de amintiri. Uitați-vă doar la hainele celor ieșiți în stradă. Ce geci oribile, cenușii, patru-cinci modele la un milion de oameni. Greucenii aveau alendeloane – cuvântul vine de la Alain Delon, pentru cei născuți ieri. Tot oribile. Făcute la Orăștie. Altceva e grav. Aceleași geci, același nivel vestimentar se păstrează și în filmări din ’95-’96, întinse chiar până spre 2000.
Imediat după ’90, spaniolii și portughezii, pe care i-am pomenit mai sus ca margine oceanică a Europei și a latinității, și-au modernizat țările. Nu le-a trebuit vreo revoluție ca să ia fonduri europene, la greu. M-am plimbat, în urmă cu 15 ani, pe autostrăzile din Insula Madeira, în unghi de cel puțin două ori mai inaccesibil decât orice bucată de pe Comarnic-Brașov. Lângă Barcelona, pe lângă aeroportul cunoscut de toți turiștii, au mai apărut două, nefolosite. Dar catalanii le-au ridicat, să fie acolo, pentru orice eventualitate. Și au generat locuri de muncă. Au tocat banii europeni fără grija că-i arestează cineva, nici catalan pe catalan, nici spaniol pe catalan! Aveau de construit o țară, nu o închisoare cu pretenții de stat european. Mai departe. Șoselele din Madrid par niște caracatițe cu tentacule harponate între clădiri aristocratice, blocuri turn ca peste ocean, cartiere rezidențiale și văzduh. Pe Paseo Castellana (o Calea Victoriei a lor, aici sunt chiar obraznic), cinci benzi de rulat și una de refugiu pe fiecare sens, plus a treisprezecea bandă la mijloc, pe care poți intra dacă în mașină călătoresc de la trei persoane în sus.
Cât timp noi ne-am schimbat gecile, Vestul latin al Europei a făcut autostrăzi.