Sambata seara, pe PRO TV, „Titanicul” lui Cameron. Duminica, la pranz, reluare. Am revazut franturi, ca nu pot sta aproape patru ore, dintre care una si jumatate de reclama.
Cand a iesit „Titanicul”, eram captivul prejudecatilor — „film pentru gagici, o plansoare”. Megaproductia, cum i se spune, infatiseaza o Arca a Americii. Eroism si meschinarie, iubire si cruzime, emotie si bani, in primul rand bani. Un western nautic (daca mi se permite abrupta formulare) de proportii monumentale si fara happy-end, pentru ca scapa jigodiile.
Mi-a atras atentia o scena de maximum 15 secunde, pe care am neglijat-o, initial. Cand toata lumea a priceput ca tragedia e inevitabila, Benjamin Guggenheim, in loc sa urce pe punte, coboara in restaurantul cu arcade si candelabre. Poarta frac, joben, e impecabil. Din secolul XIX si pana azi, familia Guggenheim reprezinta, pentru exploatarile de metale pretioase, echivalentul Dinastiei Rockefeller in petrol si banci. Iar Muzeul Guggenheim din New York e un Luvru sau un Uffizi al artei moderne. Ma intorc la Benjamin Guggenheim. Un marinar alearga spre el si ii ofera o vesta de salvare. Guggenheim il refuza, expresia lui transmitand „cum sa mariez vesta de salvare cu fracul si jobenul?”. Marinarul insista: „o ultima dorinta, Sir?”. „Trimite vorba la bar, sa-mi aduca un coniac!”. Romanticii ar zice ca intampina moartea demn, cinicii ar reliefa teatralul. Daca Guggenheim n-ar fi sfarsit pe Titanic, as fi intregit a doua categorie, gandind „cine stie ce nenorocit a fost, cum a aruncat peste bord femei si copii, ca sa se salveze el!”. Oricum, cred ca scena i-a costat destul pe urmasii lui. Nu era nevoie ca nepotii sa spuna „domnule Cameron, noi investim in film un milion, doua, sapte, dar scoateti-l frumos pe Unchiu’”. Stia Cameron ce are de facut.