Ne intoarcem la teama de cuvinte. In anii ’50, chiaburul era cuvantul sperietoare. Se spunea ca orice taran instarit — chiabur, adica — ar vrea sa se transforme macar in „taran mijlocas”. Mijlocasii erau aia care aveau si ei o vaca si cativa ari de pamant, deosebindu-se de lichelele satelor, de saracii lipiti, care au intrat in partid si au facut colectivizarea.
Astazi, in dosarul transferurilor de fotbalisti, cuvintele incriminatoare sunt „tert”, „comision”, „off-shore”. Cuvinte absolut legale, dar care contin, in acceptiunea populara, o doza de dubios. Pana la urma, microbistii sunt de inteles. Vin obositi de la serviciu, rad o bere la pet, isi amintesc ca sunt restantieri la intretinere si tocmai atunci vad la TV o stire despre fratii Becali. „Aaaa, hotilor, va dati terti, umblati cu milioane si comisioane, la puscarie cu voi!”. In Occident (Anglia, Spania, Olanda, Portugalia), dar si in Orient (Turcia), in toate contractele se regasesc aceste cuvinte, pentru ca asa functioneaza legislatia FIFA. Echipele din Anglia si Portugalia detin in proprietate maximum 5-7, hai, 10 jucatori. Restul sunt in coproprietati si ii transfera tertii. Pentru FIFA, tertii, comisionul si off-shore nu sunt balauri, iar „prejudiciul estimat” nu este Fat-Frumos. Exista o singura tara europeana unde lucrurile sunt privite asa rigid ca la noi. Belgia. Dar mai bine sa incheiem cu o povestioara. Va garantez ca e adevarata-adevarata. Un belgian cu bani dorea sa-si vanda apartamentul din Monte Carlo si a pus pe balconul resedintei de vacanta un banner cu numarul de telefon. Dupa vreun an, un prieten l-a intrebat ce a rezolvat. Raspuns: „nu m-a sunat nimeni”. ”Dar ce numar de telefon ai lasat?”. „Numarul de fix, din Monte Carlo”. Iar el locuieste la Bruxelles.