In CV-ul depus la firmele care platesc peste 300 de dolari pe luna, orice candidat scrie ca lucreaza bine in echipa. Nu bine, foarte bine, conditia asta fiind mai importanta decat celelalte abilitati. Asa ca se dezvolta o minciuna convenabila ambelor parti. Cel care vrea slujba intra in rolul unei oite dispuse sa-si ucida individualitatea, iar sefii firmei se asaza la adapostul „spiritului de echipa”, confiscand nobletea expresiei si transformand-o in propaganda menita sa starpeasca orice tendinta de propulsare.
Intotdeauna, personajul mobilizator, care racneste obsesiv „suntem o echipa, nu uitati, suntem o echipa”, e ala care ia banii. Dupa ce ii aduna pe speriati, firma organizeaza team-building-uri (formarea echipei, in romaneste), de obicei la munte. La origine, team-building-urile astea aveau ca scop empatizarea fraierilor cu sefii, acestia din urma aratandu-se baieti de gasca, gata sa bea vin fiert si sa se traga de bracinari cu subalternii, sub privirea prietenoasa a cabanierului. Atmosfera e una de perpetuare a minciunii de la angajare. Sub pretextul coagularii echipei, se reincalzeste ciorba excursiilor din anii liceului, se incurca seara dormitoarele, se cunosc la nivel epidermic contabilele cu soferii si sefii cu angajatele. Dupa cele cateva saptamani de acomodare si doua-trei team-building-uri, echipa se destrama, prin transferuri la alte firme. Firesc. Cand completezi CV-ul esti obligat sa minti ca ai spirit de echipa, fara sa-ti verifice nimeni — nici n-are cum — loialitatea.