Nu trebuie să ne mirăm că toată lumea se pricepe la vaccin. Toată lumea se pricepe la orice.
Săptămâna asta echipa națională de fotbal va încerca să prindă barajul pentru mondiale, iar conducerea FRF va rămâne fără selecționer. Se poate, totuși, și mai rău. La un meci de trosbal între copilași de șapte-opt ani, spectacolul nu e pe teren, ci pe margine, unde se ceartă părinții între ei. Îl ceartă și pe antrenor. Îl ceartă și pe arbitru. Au existat părinți care au încercat să blătuiască arbitrii la meciuri de pitici. Au fost și probabil că mai sunt mămici care s-au culcat cu antrenorii ca să-și favorizeze ciutanii. Știți expresia „la miștouri și la pase cu călcâiul suntem campioni mondiali”. Expresia e depășită. Acum, dacă s-ar face selecționata de părinți, am fi campioni mondiali.
Asta a fost așa, de încălzire. Am una și cu tovarășii cântăcioși, care sunt mereu la modă într-o lume în care „numărul celor care pot să ducă o melodie până la capăt e mai mic decât numărul poeților” (Teodor Mazilu). La noi, orice afon se bate pe burtă cu Mozart, ajunge coleg cu Arghezi și e socotit artist. Penurie de vocații, puzderie de artiști.
La o emisiune de mondeneală, un cântăcios dilibadea ca „oamenii de la țară n-au cultura asigurărilor”. Și acum o povestioară. Un sportiv român, care a pus-o în America, și-a făcut nunta la Mariott-ul din București. Țînând la tradiții, și-a chemat și neamurile din satul natal. 40 de bunici și verișori de lângă Galați, suiți într-un autocar. Când au ajuns în Mariott și au văzut covorul ăla gros și pufos ca o plapumă, rubedeniile au dat o grea lovitură civilizației metropolitane. S-au descălțat, da, s-au descălțat, și-au luat pantofii negri, lucioși, de carton în mâini și au urcat scara spre restaurant în ciorapi, strivindu-și greierii din călcâie de treptele de marmură. În vara aia, în județul Galați au fost inundații.
Cum aveți, mă, tupeul, să le cereți acestor oameni să-și asigure casele de chirpici? În comparație cu voi, care sunteți niște țărani de oraș, ăia sunt țărani puri, ei reprezintă o formă de noblețe patriarhală.
Țăranul de oraș e ușor de recunoscut, oferă indicii cu sutele. Vă furnizez unul. Se duce țăranul de oraș la o terasă și printre mese încep să treacă domnișoare care promovează firmele de țigări. Țăranul de oraș se apucă să le facă avansuri cu delicatețe de hamal. „Haidi, păpușă, că te duc la St. Tropez cu yahtul meu!” Fetele sunt antrenate să reziste, să se eschiveze cu politețe, făcându-l pe panaramez să nu mai insiste aiurea. Văzând că-i refuzat, țăranul de oraș își arată clasa. „Puteai să-mi dai și mie, moca, un pachet de țigări sau măcar o brichetă”.