Un politician – nu mai contează numele, că s-a dus subiectul – avea un Renoir și i-a fost confiscat. Colecționarii Zambaccian, Dr. Iosif Dona, Anastase Simu, Bogdan-Pitești au adus, în România, tablouri aparținând impresioniștilor. Discutând despre Renoir-ul politicianului, ne poziționăm la întâlnirea dintre două lumi ce se merită una pe cealaltă. Lumea politicienilor de după ’89 și lumea falsurilor de artă. În cartea „Unele aspecte ale comerțului de artă bucureștean în secolul XX”, criticul și istoricul de artă Petre Oprea descrie acest flagel. Îmi permit să fac sinteza sintezei, invocându-i pe cei trei mari clasici ai picturii noastre și vă avertizez că falsificatorii români nu lucrează cu discriminări. Sunt dezinvolți, se bagă și la străini.
1. Nicolae Grigorescu. În 1926, cronicarul Harald scria că „proporția de falși Grigorescu față de cei veritabili este de trei la unu”. Un Grigorescu bun la trei falși! După ’90, s-au mai pus în circulație cel puțin o mie de Grigorești falși. Grigorescu a lăsat cam 4.000 de lucrări, pictură și grafică, având mulți imitatori, de la novici, la artiști consacrați. Lui Gh. Petrașcu, de pildă, care a fost sprijinit în tinerețe de Grigorescu, i s-a arătat, în 1938, un tablou semnat Grigorescu. Petrașcu s-a bucurat văzând lucrarea, a șters falsa semnătură și a pus-o pe a lui, comunicând că, atunci când era ucenic, a făcut copii după tablouri de Grigorescu.
2. Ioan Andreescu. Cel mai scump clasic român, pentru că a trăit și a pictat puțin. A lăsat în jur de 100 de tablouri, dar pe piață circulă câteva sute. Zambaccian însuși s-a păcălit cu patru Andreesti falși. Printre cei care au susținut că achizițiile lui Zambaccian erau autentice au fost Nicolae Tonitza, I. Theodorescu Sion, Jean Al. Steriadi. În 1950, la expoziția ocazionată de centenarul nașterii lui Andreescu, au figurat 103 tablouri, dintre care 92 erau autentice. Reputatul critic Radu Bogdan a povestit că, în anii ’80, un înalt activist de partid i-a trasat sarcina să „comande copii în numele Ministerului Culturii, după anumite tablouri mai importante de Andreescu, pentru a orna cu ele pereții ambasadelor noastre din străinătate”.
3. Ștefan Luchian. A murit în 1916. „De prin 1907, Luchian mergea numai în baston, stătea foarte mult culcat, lucra din fotoliu. În 1910, era paralizat până la șolduri, iar brațele își pierdeau progresiv elasticitatea. De aceea a început tot mai des să lucreze cu Traian Cornescu. Acesta îi făcea acuarela, iar Luchian zicea «pune tonul cutare sau cutare»”. Azi, circulă sute de „Luchieni” făcuți de Cornescu. În 1928, Luchian a stârnit o controversă între doi viitori clasici. Camil Ressu a fost acuzat de Tonitza că a strecurat, într-o retrospectivă Luchian, un nud pictat de Ressu și iscălit Luchian.
Închei în notă comică. „Prezentând, în volumul «Însemnările unui amator de artă», personalitatea pictorului Th. Pallady, Zambaccian povestește că, într-o bună zi, Pallady a fost chemat la poliție, ca să examineze un tablou de-al lui. Pallady a spus că nu era de dânsul, dar că lucrarea era interesantă și că falsificatorul avea talent. «Ce pretenție aveți împotriva falsificatorului?», l-a întrebat inspectorul de poliție. «Cred că trebuie arestat cumpărătorul!»”. Aveți grijă, dragi politicieni români!
