Fotbalul românesc trăiește un moment important. Împotriva Kosovo, Mircea Lucescu se întoarce pe banca echipei naționale.
A fost antrenor al României la 36 de ani și a jucat în Divizia A la 45 de ani. Exact cum am scris. Acesta a fost un alt record al lui Lucescu. În primăvara lui ’90, Dinamo antrenată de Lucescu se lupta pentru titlu și îi lipseau zece fotbaliști, plecați la lotul național. O linie de mijloc are patru jucători. Dinamo a avut cinci mijlocași la Campionatul Mondial din Italia. Și au jucat, mai mult sau mai puțin, toți cinci. Încă un record de care cred că a uitat și Lucescu. Am fost la meciul Sportul Studențesc – Dinamo, din 1990. Lucescu a venit pe bancă în bluză de trening, încălțat cu ghete și în niște pantaloni de stofă gri. Prin minutul 75, și-a scos pantalonii de stofă și bluza de trening și a intrat pe teren. Nu o să-l uit niciodată pe Lucescu jucând la 45 de ani. La 41 fusese demis din funcția de antrenor al naționalei. După un 4-0 cu Austria. Record, nu?
Pentru mine nu există întrebarea care e cel mai mare antrenor român. Există Mircea Lucescu și după el încă vreo zece antrenori mari. Au mai fost antrenori care au câștigat cupe europene. Dar parcă e mai ușor să iei Champions League cu Ajaxul lui Cruyff decât Europa League cu Șahtior.
Ștefan Covaci și Emerich Ienei au fost antrenori de bună dispoziție și de echipe gata făcute. Nu-i puțin lucru, într-o lume în care 95% dintre antrenori sunt spărgători de moșteniri. Ștefan Covaci și Ienei par niște personaje din cartea „Lumea de ieri” a lui Ștefan Zweig. Nicio legătură cu jalea cusurgie întinsă din Orient până la Budapesta. Covaci și Ienei purtau pe umeri luminile Vienei. Se îmbrăcau în trening la antrenamente, dar nu transpirau. Am ceva personal cu Ștefan Covaci de pe vremea când antrena „naționala” împreună cu Valentin Stănescu. Îmi pare rău că Ștefan Covaci și Valentin Stănescu n-au fost în stare să-i bage în aceeași echipă pe Marcel Răducanu și pe Balaci pe Wembley și la Budapesta, sacrificându-l pe Marcel Răducanu. La București, la 2-1 cu Anglia, a lipsit Balaci. Hagi și Lăcătuș, Mutu și Adrian Ilie au jucat în aceeași echipă.
Mircea Lucescu a fost și este un antrenor de creație, nicidecum de întreținere, a dat peste 100 de jucători pentru vreo șase sau șapte echipe naționale și s-a dovedit un profesionist de proiect lung într-un fotbal în care presa sportivă folosește expresia „Caruselul antrenorilor” încă din anii ’70. Patru ani la Hunedoara, cinci ani la echipa națională, cinci ani la Dinamo, cinci ani la Brescia, 12 ani la Șahtior, trei ani la Dynamo Kiev, în condiții de război întâi cu o galerie de o aroganță nejustificată (am cunoscut și noi, în ultimii doi ani, această detestabilă atitudine) și apoi cu Putin.
Tânărul căpitan de la Guadalajara, tânărul selecționer al României (pus în 1981) a ajuns longevivul Lucescu și mai are un record: a băgat în faliment expresia lui I. Chirilă „fotbaliștii și antrenorii trec, gazetarii rămân.” Lucescu a scos la pensie cel puțin două generații de gazetari. Și mă uit cu amuzament la a treia generație. Sunt reporterii apăruți în presă cu un an, doi înainte să vină Lucescu la Rapid, în 1997. Îi vedem la aeroport, când sosește Mircea Lucescu la Otopeni. Se mișcă Lucescu printre foștii tinerei de zici că e avion.
