La casele de amanet, baietii primesc orice. Chiar si „opere de arta”. Pardon, ca de-aia am pus ghilimele. Am vrut sa spun carpete.
Am vazut la televizor ca un stramtorat s-a dus la o astfel de institutie ticaloasa cu un tablou de Sabin Balasa. Derbedeii care traiesc din exploatarea ananghiei au evaluat musamaua la 10.000 de euro si i-au zis nataraului ca ii dau 5.000. Papagalul se codea. Mie imi parea rau ca nu sunt acolo, ca sa strig la el „da-l, ma, si nu te mai intoarce, descotoroseste-te de tapetul zugravului de ingeri kitschosi!”. Balasa n-a fost un tip prost. Dar nici artist. Era un mestesugar de absoluturi ieftine si albastrii, pe care le vindea, inainte de ’89, haladitilor din CC al PCR si, dupa revolutie, unor inteligenti ca Irinel Columbeanu. Spoitorul Balasa are si un omolog in literatura. Se numeste Augustin Buzura. Multa lume mi-a reprosat ca as scrie mizerii la adresa lui Patapievici. Corect. Si o sa recidivez. Nu-l halesc pe acest Papleaca al ideilor si nu accept ca un Plesu sau un Cartarescu il frecventeaza. De la Liiceanu n-am nicio pretentie. Dar intre ICR-ul lui Patapievici si ICR-ul lui Buzura, aleg, in orice conditii, prima varianta. Uneori, ma intreb cat as putea obtine la o casa de amanet pe romanele „Orgolii” si „Refugii”, muncite de regele plictiselii numit Buzura. Cand traia Ceausescu, mi-am distrus vederea strabatand aceste ariditati, aceste caramizi intortocheate. N-aveau seva, dar ii cucereau cu aluzii soparloase pe activistii de teapa lui Iliescu Ion. Azi, n-as citi o carte de Buzura nici daca mi-ar oferi cineva 1.000 de euro. Dar ce tampenii vorbesc? Daca mi-ar da 100 de euro ca sa parcurg 3 pagini, n-as risca sa-mi creasca dioptriile chinuindu-mi ochii cu insinuarile balite de harnicutul Buzura.