Îmi propusesem să scriu un articol cu titlul “Cum a reacționat societatea când au murit doi oameni de cultură: Răzvan Theodorescu și Mihai Șora.” Răspunsul e simplu. A acționat “pe găști”, fiindcă “pe bază de afinități” e mult spus.
Societatea românească a fost mizerabilă și când a murit un creator mai important decât Șora și Theodorescu. E vorba despre prozatorul D.R. Popescu, un om fără afiliere politică după ’90. S-au găsit niște dobitoci care au susținut că domnul Popescu i-a sprijinit pe scriitori înainte de revoluție (a fost președintele Uniunii cu pricina) pentru că domnia sa a jucat rolul peceristului bun. Iar mulți dintre cei pe care i-a salvat când se aflau în situații grele (telefoane de intervenție date unor șefi din miliție sau Securitate) au tăcut glorios la moartea lui D.R. Popescu. S-a vorbit despre “rezistența prin cultură înainte de ’90”. Adevărata rezistență prin cultură a făcut-o D.R. Popescu după ’90.
Întrebarea “cum a reacționat societatea românească?” trebuie înlocuită cu “dar care e, domnilor, societatea românească?” Una care se folosește de mort ca să-și regleze niște socoteli cu adversarii?
O să vă povestesc cum funcționează societatea românească. Să presupunem că un ziarist a scris ceva pozitiv despre un nene. Dacă omul ăla nu descoperă singur textul, nu îl va anunța nimeni. Dar dacă ziaristul scrie de rău, știți cine sunt primii care îl anunță pe “subiect”? Vă gândiți probabil la dușmanii ziaristului. Nu. Primii care îl sună sunt prietenii ziaristului, care îi spun “subiectului” că “nu ne așteptam ca Vasilică să facă așa ceva, suntem dezamăgiți.” După ce l-au râcâit pe “domnul subiect”, îi telefonează și ziaristului. “Bine i-ai făcut ticălosului! Tăietură chirurgicală, bravo, maestre, ești genial!” La care ziaristul, dacă are umor, întreabă “știi de câte ori aud io la telefon, într-o săptămână, că sunt genial? Dar n-ar scrie unul în ziar că sunt bunicel.”
Asta-i societatea românească. Și ăsta a fost unul dintre motivele pentru care l-am apreciat pe D.R. Popescu și nu m-am înghesuit să scriu la moartea lui. Era cel mai mare prozator în viață și se implica să ajute pe toată lumea. Încerca să înalțe talentele, nu să le faulteze. Și îl invidiez pentru că nici eu nu sunt ca el. Și eu fac parte din societatea românească de bârfă.