Iti strange mana barbateste, in stil menghina si are pretentia sa-l privesti in ochi cand i te adresezi. De parca asa nu poti sa-l minti.
Nu zice niciodata „te rog” sau „multumesc”, fiindca isi inchipuie ca se umileste si te asigura, la trei fraze, ca „mandria nu mi-o ia nimeni”. I-a fost terfelita de mult, dar nu realizeaza, pentru ca e nesimtit si increzut. Expresiile dupa care-l recunosti sunt „la mine vorba-i vorba”, „io sunt om dintr-o bucata, suport multe, dar si cand imi sare tandara!”, „munca-i munca, distractia — distractie”, „io ti-o spun in fata, de la obraz”, „nu mi-a dat nimeni, in viata mea, un capat de ata”, „nu mi-e frica decat de Dumnezeu”.
Indiferent cati bani ar avea specia asta (ca unii reprezentanti ai ei, foarte, foarte putini, reusesc sa se imbogateasca), tot la tarani basiti se incadreaza. Boala lor se numeste „semetia saracului” si are ca simptome parerea buna despre ei insisi, permanenta suspiciune — orice le zici au impresia ca-i iei la misto — incapacitatea de a fi autoironici si, in primul rand, demnitatea exhibata pe toate potecile. „Sunt demn ca tata, ca bunicul, si ca Gerula!”. Eee, cu asta ne-ai spart! Ce, te pui cu te-ncurci? Un bogat cu educatie nu sta sa-si mangaie vanitatea toata ziua. E mereu cu ochii-n saispe, dar face si pe adormitul ca sa se infoaie fraierii si sa le speculeze greselile. Asculta si se pliaza. Saracul e inflexibil, prefera sa piarda el decat sa castigati amandoi si se culca multumit ca doar „pun capul linistit pe perna, iar a doua zi nu mi-e rusine sa ma uit in oglinda!”.
Din volumul “Miorita si cantaciosii”