M-am cam săturat să-mi dea lecții de ceaușism niște trotinetiști care l-au văzut pe Ceaușescu doar la televizor, după ce murise. Eu l-am văzut atunci când era la Putere și s-a întâmplat de zeci de ori.
La ora când traversam Calea Victoriei ca să mă duc la liceu (Bălcescu pe atunci, acum Sf. Sava), Ceaușescu era în mașină, în drum spre Comitetul Central, locul lui de muncă. Un pitic albit și posomorât în dreapta șoferului. Avea mereu palma mâinii drepte deasupra capului, dar nu ca Hitler. Dintr-un reflex de țăran speriat se ținea de mânerul montat deasupra geamului lateral. Era matinal. Mergea la muncă sau ce făcea el acolo la ora 7.45. Fără alai, fără escortă. Schimba doar mașina. Neagră. Uneori Renault 16, alteori Dacia. De câteva ori, mașina s-a oprit la trecerea de pietoni, dar de cele mai multe ori l-am zărit din viteză. Niciodată nu vorbea cu șoferul. Într-o dimineață s-a uitat fix spre Salonul Spaniol. La parter și mansardă era un bar de zi, pe care îl frecventam, în uniformă de elev, iar la subsol – bar de noapte. Balerine superbe. Mi-am zis „aoleu, poate ne închide nebunul ăsta Spaniolul!”. Nu l-a închis. „Spaniolul” a dat faliment după revoluție și azi e magazin de cârpe.
Între Hotelul Radisson (eu îl știu de Hotel Bucureșți) și prăvăliile unde se vinde azi înghețată erau 10-12 securiști pe fiecare parte a străzii. Îmbrăcați în niște costume de ziceai că sunt croite la strung. Toată lumea îi recunoștea, nici nu se fereau.
Am ajuns la o vârstă la care nu am voie să mint fără miză, n-am cum să scriu că îmi era frică, dar nici confortabil nu mă simțeam. Nu puteai să scoți din tine orice gând, cum ar fi „bă, iar n-a fost apă caldă, bă, io cu voi n-am nicio șansă să văd Parisul!” Nu puteai, cum să poți, nu puteai. Pe vremea aia, îmi imaginam că maximum pe lume e să ajungi la Paris și să îți faci o poză în fața Turnului Eiffel. Bine că a venit revoluția, bine că am reușit să „depășim planul”, cum ne cerea Ceaușescu.
În primii ani de după Ceaușescu am fost proști rău. Eu, când revăd la televizor imagini din Piața Universității (unde mă duceam seară de seară, în loc să fac bani), mă interesează un singur lucru. Hainele. Doamne, prăpădiți mai eram!
Am început să ieșim și în străinătate. Și îl ascultam toți, prin ’90 sau ’91, pe șmecherul care își luase mașină din Germania. Nenea șmecherul povestea că în benzinăriile nemților găsești toate țigările, băuturile, cosmeticele și dulciurile. Noi ne minunam, dar nu ne dădeam seama că dobitocul ăla văzuse doar autostrăzile din Germania.
Au trecut vreo 30 de ani, a fost bine, repet, „am depășit planul”. De fapt vreo 25 de ani a fost bine, până când au apărut noii securiști (după Colectiv) și Covid. Eu îl numesc fenomenul COLEVID. Pe Calea Victoriei, în locul securiștilor s-au ivit trotinetiștii, care ne cer pe centurile de socializare să facem economie de energie pentru că e război în Uniunea Sovietică. Iar oengeurile care nu dau socoteală nimănui sunt mai ticăloase decât cenzura ceaușistă.
De când m-am născut aud despre „generații de sacrificiu”. Înseamnă că eu nu fac parte din nicio generație. Dar alții s-au sacrificat. Vorba prietenului meu Alexe de la Constanța, monarhist ca și mine – după ce a intrat Duda în familia regală m-am lăsat. Care-i vorba? În urmă cu niște ani, Prințul Nicolae a venit la Mamaia și Alexe l-a rugat să se pozeze cu el. Prințul a pretextat că nu-i permite protocolul. La care Alexe, machidon adevărat, i-a răspuns „să-ți fie rușine, Prințule! S-a făcut pârnaie pentru bunicul tău!” Genial! „Prințule, s-a făcut pârnaie pentru bunicul tău!”
Mama a încălzit oale cu apă ca să mă spăl eu. Eu nu încălzesc apă fiindcă așa vor reprezentanții unui popor care posedă un restaurant cu stridii în Piața Ovidiu din Constanța. Da, verificați! Au un bazin frigorific în care sunt stridii. Suferă cu stridii.
