Cand il intrebi pe un individ suficient la ce se raporteaza cand are visuri despre Romania, iti spune ca adora tara asta in configuratia premergatoare celui de-al Doilea Razboi Mondial. Redau cateva randuri din cartea „Bucuresti”, a lui Paul Morand, publicata la Paris in 1935 si reeditata de Humanitas.
Incep cu un un dialog intre boieri scapatati, extras din capitolul „Paradisul flacailor tomnatici”, baieti care „trageau cu pistolul in hornul semineului ca sa-si cheme valetul, trageau pe fereastra ca sa-si salute amicii, trageau in pereti ca sa ucida plosnite”.
” – Cand bunicul mergea la Paris s-o vada pe Hortense Schneider la Varietes, platea intotdeauna si loja vecina, pe care-o folosea ca garderoba.
– Al meu era atat de nepasator, spune celalalt, ca nu catadicsea sa-si numere banii castigati la joc; era sarcina secretarului sau. Cand pierdea, trimitea sa-i aduca alti bani, caciuli pline cu galbeni.
– Unchiul meu, cand trimitea unei femei un cadou, nu-l lega cu o panglica. Il infasura cu un sirag de perle.
– Napoleon dorea sa vada o sanie. Era la Viena, in timpul verii; fara sa mai astepte zapada, stramosul meu a poruncit ca o alee a Palatului Schonbrunn sa fie acoperita cu zahar, apoi a adus o sanie care a trecut prin fata Imparatului.
– Acum aproape un secol, un mare proprietar meloman din Banat si-a lasat averea mostenire garii din Ersekusvar, cu o clauza: un taraf de tigani sa cante, zi si noapte, la sosirea si plecarea trenurilor. Imi amintesc si acum surpriza avuta in Orient Expres atunci cand, in mica gara adormita, am auzit deodata ceardasuri de bal.”
Mai vreti, mai am. De fapt, mai are Paul Morand. Cuplet in care este criticat guvernul.
” – La noi, functionarii nu costa bugetul nimic.
– Cum e posibil?
– Ai vazut vreun functionar care sa fie platit?
– Totusi, vor trebui candva sa primeasca o pensie.
– De ce le-ar mai trebui pensie daca au bani?
– Care bani, daca nu sunt platiti?
– Cine a fost 30 de ani functionar si n-a gasit un mijloc sa faca avere nu merita sa traiasca in tara romaneasca!”.
Ziaristii nu aveau lefuri. Dar directorul publicatiei le spunea „iti dau Transilvania”. Adica le oferea sansa sa raspunda de o zona. Sau de Ministerul de Finante. Sau de Partidul National Liberal.
Inainte de a-si dopa fanatismul cu sloganul inept „Coruptia ucide!”, ziaricii ar trebui sa se intrebe daca stiu sau inteleg ceva din istoria acestui popor, care traieste (frumos) dupa randuielile ortodoxiei latino – orientale. Foarte multi odangii ai institutiilor represive soricaresc aiurea pe net si se mira ca nu le-a mai aparut numele pe hartie de cinci sau zece ani. Le povestesc eu de ce. Pentru ca, pe vremea cand erau si ei in presa, justitia se dovedea umana, iar banii se castigau usor. Ei au disparut din presa tocmai din cauza Inchizitiei careia ii dedica, azi, ode.