După ce Dăncilă a ciopârțit un miliard de la Educație, a tăiat și Orban două miliarde, ca să încununeze opera doamnei academician – secția Gherghef. Am înțeles că alea două miliarde erau pentru România digitală, așa că nu mă supăr. Noi, decrepiții educați în secolul trecut, găsim și acum – prin sertare sau în pantaloni pe care nu i-am mai purtat în ultimul cincinal – elastice pentru bani, așa că nu ne pasă de România digitală. Elastice sau elasticuri? Fără google, fără google, nu înroșiți google ca la aria cercului! „Elastice” îmi sună mai bine când vine vorba despre bani, dar nu ar fi prima dată când mă înșel. Apropo de aria cercului. Domnul Nicolae Manolescu a spus, la RFI, că „Dăncilă nu știe cum se calculează raza cercului”. Iar unii care se pricep (nu eu!) l-au corectat – „aloooo, aloooo, dom’ profesor, raza cercului nu se calculează. Raza cercului se dă din start.” Așa e când habar n-ai, dar te bagi.
Am pornit de la România digitală și mă bucur că am ajuns la domnul Manolescu. Sunt pornit rău pe România digitală, nu prea am dreptate, dar am motive temeinice să fiu supărat. La orice șezătoare culturală se găsește câte un nene care compară trecutul (comuniștii subvenționau cultura, o și controlau, dar important e că o subvenționau) cu prezentul. Iar prezentul iese mereu prost, la români. Când aud văicăreli din astea, îi șoptesc celui de lângă mine că „omu’ e șmecher, omu’ se ceartă cu Revoluția din ’89!” Cam așa mă cert și eu cu România digitală. Totuși, nici în Germania digitală, nici în Franța digitală, internetul n-a distrus ziarele. Publicațiile tipărite și edițiile on-line merg în paralel sau perpendicular sau adiacent sau naiba să ne ia, că deja ne-a luat. Iar tonul nu l-au dat Dăncilă și Orban, ci Victor Ponta. Când era premier, Ponta a declarat că „nu am mai citit de multă vreme un ziar tipărit.” Un cotidian fidel lui Ponta în perioada aceea, Jurnalul Național, publica, pe 22 septembrie 2014, un studiu potrivit căruia „în Franța, Statul susține distribuția presei cu subvenții, pentru trimiterea ziarelor în provincie fiind aplicate inclusiv tarife poștale preferențiale. Cotidiane precum Le Monde și Le Figaro sunt cele mai ajutate. Peste 18 milioane de euro a primit fiecare, în anul în curs. Alte publicații cunoscute, L’Humanite și Le Nouvel Observateur, primesc câte 0,53 de euro, respectiv 0,34 de euro subvenție pe număr. Un exemplar costă 1,40.” Dar Franța e o țară a culturii, care știe ce a însemnat intersecția artelor și a istoriei cu presa.
Unii se ceartă cu Revoluția, eu cu România digitală, iar vorbitorii de giboneză corporatistă cu fondul clasei. La ședințele cu părinții e prăpăd cu tefeloazele, e prăpăd, prăpăd. Așa că îi propun lui Orban să ia alea două miliarde de la Educație și să le investească în politică. Am înțeles că se face Partidul Diasporei. Ca să nu mai spună prietenii mei din străinătate că mă doare-n cursul valutar de Diaspora, vă anunț că voi vota Partidul Diasporei. Săptămâna trecută, Diaspora a votat trei zile. Ieri, am scris că „Noi” (m-am inclus, acum sunt cu Diaspora) trebuie să votăm de trei ori pe zi. Am greșit. Diaspora va vota de patru ori pe zi, Diaspora va fi injectată cu antibioticul România.