Cand vad cum se chinuiesc romanii cu leasinguri si rate, totul in context de criza, sau cand aud ca nu stiu ce afacerist valah are datorii de miliarde, mi se face dor de o lume urata, cea a comunismului, care-i facea pe oameni sa fie buni unii cu altii.
Era singura solutie pentru a rezista. Personal, m-am aflat la ambele capete ale banilor si pot sa ii asigur pe cei care au prins prea putin din acele vremuri ca ritualul imprumutului deborda de comicarie. Primeai un telefon de la un prieten, care te implora sa-l ajuti cu 1.000 de lei, „pentru o saptamana, fix o saptamana, luni, la ora 12, ma prezint cu balcestii in dinti”. Venea ziua de luni. Nu te suna, trebuia sa-l cauti tu.
Iti povestea ca l-a lovit norocul pe strada, ca a gasit vermut Ciociosan si tigari BT la un pret super, asa ca „iti restitui paralele maine, negresit”. Il gaseai ras-ras-poimaine si te onora cu 300. Dupa alte zece zile (in timpul asta telefoane, rugaminti, amanari ca „oameni si prieteni suntem”), te rezolva cu inca 400. Considerand ca te-a facut om, iti batea obrazul, „alo, tovarase, cheresteaua, acum da si tu un sprit!”. Ultima transa, de 300, o recuperai in postul Craciunului. Iti arunca bancnotele in fata si, ca orice bun crestin, iti ura „ia-ti, ba, banii, sta-ti-ar in gat!”.
Din volumul in pregatire „Sictir, bagabontilor!” (II)