Toamna lui 1982. Eram în clasa a șasea la școala 118 Vasile Alecsandri și m-am dus în fața cancelariei, să mă întâlnesc cu mama, care preda franceză. Pe unii a reușit să-i învețe. Cu fiul i-a fost mai greu. Ne-au întrerupt doi elevi de-a opta. De fapt, ne-a întrerupt doar unul, Kiki Iancu. Celălalt era Răzvan Lucescu. Privea în jos, dar bucuria îi desena serpentine pe obraji. „Uitați, doamnă, el e noul nostru coleg! A venit de la Hunedoara. În după – amiaza asta, tatăl lui a bătut Sturm Graz, cu 3 -0!” După două luni, într-o sâmbătă de decembrie, i-am revăzut pe cei doi la fel de exuberanți, pe trecerea de pietoni dintre Athenee Palace și magazinul Auto – Moto – Velo – Sport. Mircea Lucescu scosese un uriaș 0 – 0 la Florența, cu Italia, campioana mondială. Răzvan și Kiki coborau, într-o țopăială, spre Cișmigiu. Pe vremea aia, familia Lucescu stătea în blocul de pe Știrbei Vodă, colț cu Luterană. Cam atunci am citit cartea „Mirajul gazonului”, semnată de Mircea Lucescu. La sfârșit, o pagină dedicată lui Răzvan. „Când voi fi mare, vreau să ajung fotbalist (sau antrenor, nu mai știu exact, n.m.) și șef de Stat.”
Pe urmă, Răzvan și Kiki s-au dus la liceul Lazăr, eu la Bălcescu. Nu m-am întâlnit niciodată cu Răzvan, cât timp a fost fotbalist. În 2002 devenise președinte la Rapid. A dat o declarație care mi s-a părut deșucheată și am scris „Razvane, am fost colegi în <<generală>>, ai un tată aproape istoric, dar ai spus o bazaconie!” În redacție au început miștourile. „Are un tată <<aproape istoric>>? Dar << istoric>> cine e? Cornel Dinu?” A doua zi m-a sunat Răzvan. „Mi-a plăcut ce ai scris, nu mă supăr eu pe tine. Vii să mâncăm la „White Horse?” După câteva luni i s-a propus să fie antrenor la Brașov. M-a întrebat ce cred despre chestia asta. Nu fiindcă ar fi ținut cont de ce zic eu. Dar el întreabă sau întreba pe toată lumea și face ce știe el. I-am zis „tu ești un tip elegant. N-ai ce căuta pe bancă!” Bine că nu m-a ascultat. Dar erau mulți care gândeau ca mine și toți urmau să-l compare, inevitabil, cu ilustrul său tată.
De aici încolo știți. Sau nu prea știți. Așa cum a refuzat să fie răsfățatul numelui său, Răzvan a refuzat să fie și răsfățatul rezultatelor lui din cupele europene. A făcut Rapidul continental, a eliminat Hamburgul, a dus de două ori echipa în Europa League și a plecat la Brașov, în Divizia B. A fost selecționerul României și a demisionat după ce a învins Bosnia, cu 3-0, ca să se ducă la Rapid sau la El Jaish. Sau la Petrolul Ploiești, unde patronii le cereau angajaților bani împrumut. A fost și la Skoda Xanthi, un fel de Chindia a Greciei, pe care a tras-o după el până în finala Cupei. Și de unde refuza să plece, deși îl ofertau marile nume – Panathinaikos, Olympiakos, AEK. A ales a patra echipă a Greciei și a luat cu ea campionatul și cupa. Și iar a plecat, dar ideea de nestatornicie nu se potrivește în contextul ăsta. A fost statornic la echipele cu bani puțini – Rapid, Brașov, Xanthi.
Duminică, în timp ce Diaspora vota, un român care muncește de opt ani în străinătate a luat Liga Campionilor Asiei și a purtat, în Japonia, steagul României pe umeri. Cum a zis el în „Mirajul Gazonului”? „Vreau să fiu antrenor și șef de stat”.
Răzvan Lucescu a refuzat să fie răsfățatul propriului nume, a refuzat să fie răsfățatul rezultatelor sale din Europa, dar îl răsfață Prinții Arabiei mai ceva ca pe un șef de Stat european.
