N-am vreun merit sau vreo vină, am crescut în centru și n-am iubit niciodată “echipele civile”, cum le zicea Adrian Păunescu.
Am detestat uniformele, epoleții, alinierea, dar la fotbal am fost cu Puterea. Rapidiștii erau pentru mine perdanții cu suflete bogate și recunosc că întotdeauna am tras spre învingători. Întîi i-am aplaudat și pe urmă le-am disecat jigodismul. Rapidul a însemnat o victorie, paișpe victorii în minus și o amintire, o pădure de amintiri în plus. Există victorii fără amintiri. Înfrângerile Rapidului au născut basme, iar triumfurile au pecetluit mituri. Comit un act de lezrapidism povestind că mie mi-a plăcut Rapidul dinamovist, cu aureolatul Mircea Lucescu, cu scârbosul performant Rednic, cu Răzvan Lucescu. Răzvan a făcut Rapidul european și nu voi uită niciodată a două noapte de la Hamburg, cea din 2006. Prima a fost în 1983, cu Țălnar, Moraru, Orac și am trăit-o doar la televizor.
Este în reconstrucție stadionul Giulești, un edificiu al pierzaniei mărețe (iubirea gratuită!), și îmi permit să parafrazez un titlu al lui Nichita Stănescu, “Belgradul în cinci prieteni”. Eu am “Rapidul în trei prieteni”. Primul despre care scriu e Nae Manea și încep cu o minciună. Nae era în relații cordiale cu toți ziariștii, nu știu în ce măsură și prieten, așa că nu vreau să-mi pavoazez biografia cu încă o prietenie, bietul Nae neputând să mai conteste că am fi fost “frați”,”tovarăși”, mă rog, cuvinte colocviale pe care nu prea le agreez. În fine, și stăteam eu cu Nae și un prieten din Pipera la terasa Ambiance și îl așteptăm pe Cornel Dinu. Puțină lume știe, dar Nae îl adora pe Dinu și se tachinau mereu, iar la despărțire se îmbrățișau. Nae ne-a avertizat: “fiți atenți cum ii scot bășinile intelectuale lui Cornel!”. Se așază Dinu la masă, iar de sub Nae încep să explodeze niște flatulații cum n-a tras nici Regina Angliei când și-a văzut nora, pe Lady Di. Dinu – vituperant ca întotdeauna: “dragă, încerc să-l stilez, dar nu pot, mentalitate de Giulești, asta e!”. A perorat Procuroru’ vreo cinci minute, în timp ce Nae intensifica producția de zgomote sulfuroase. Până s-a plictisit Nae și a scos de sub cur un aparat, să-i zic așa. Se vindea stocăria aia prin oraș. “Cornele, <<aparatul>> asta l-am cumpărat din fața terasei, de la băieții de la care v-ați luat tu și Boanchiș brichete Dupont false!”.
Prin fundalul celei de-a două întâmplări trec doi prieteni de suflet, care s-au iscălit pe tumultul Rapidului. 2012, vara lui 2012. Finala de cupa Rapid – Dinamo. Normal că am ținut cu Rapid, după o vârstă ții cu prietenii, nu cu conglomeratele. La Rapid erau Răzvan Lucescu și Pancone, la amorful Dinamo se credea antrenor neformulatul Bonetti. A câștigat Dinamo. A doua zi spre prânz, m-am dus la prietenul meu din Pipera, evocat și în precedenta poveste și în multe altele. Aveam o combinație cu el, urma să nască soția mea, dar am nimerit în mijlocul unei petreceri și chiar nu-mi stătea gândul la petreceri. Rapidul petrecea, petrecea, petrecea. În mijlocul, în vâlvătaia unor entuziaști din galeria giuleșteană, marele fotbalist Pancone era cel mai potolit mesean. Când am plecat, m-a condus la mașină masorul poreclit Rackets, care mi-a spus “ai văzut, maestre? Rapidul petrece și când pierde!”. Mie îmi venea să-i zic vreo două, pentru că aș fi vrut să învingă Răzvan Lucescu și Pancone. Dacă aș fi fost în dispoziție de petrecere, l-aș fi atacat ca Nichita Stănescu, în “Belgradul în cinci prieteni”. “Nu vrei să cumperi un câine?/ m-a întrebat Îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă.”
