Proverbul „prietenul la nevoie se cunoaste” e din aceeasi categorie cu „nu haina il face pe om”. O tampenie. Cand ai un necaz minor, de genul „vaaai, mi-a murit catelul”, toti sensibilosii sunt alaturi de tine cu o lacrima, cu o imbarbatare si evoca javra de parca ar fi fost savant sau ctitor.
Daca ti se intampla o belea mare, sa cazi la puscarie, de pilda, nu te mai baga nimeni in seama, jigodiile nu raspund nici la telefoanele familiei tale. Prietenul se vede, cu adevarat, la bine. La acel bine ce nu se poate rasfrange si asupra cunoscutilor. Nichita Stanescu spunea „daca o sa ia vreun roman Premiul Nobel, il mananca astia, il mananca, il mananca!”. La fel se petreceau lucrurile, pe vremea comunismului, intre romanii de afara. Erau dezbinati, se faceau securisti, transferand dincolo obsesiile de aici, dar exista si un moment ce-i unea. Atunci cand unul dintre ei isi lua o slujba mai buna, se apucau sa-l urasca in cor. Eu n-am castigat nici bani, nici macar vreun premiu judetean, dar ma persifleaza si ma invidiaza dragii mei prieteni si imputiciunile de ziarici de parca as imparti fondurile europene si pe ei i-am sarit din combinatie.
In urma cu vreo luna, m-a pus Mircea Sandu in Comisia de Etica a FRF. Eu am fost primul care a ironizat nu atat pozitia, cat titulatura, numind-o, in particular, „Comisia de etilica” sau „Comisia bezmETICA”, dar pingopanii au preluat calambururile, nici macar foarte reusite, si se dadeau spirituali. Ce dracu’, in fiecare prostbou zacea un Pastorel Teodoreanu! Cativa ziaristi (Dan Dumitrescu, Florian Bichir si baietii din redactie) m-au sustinut si le multumesc. Restul ma injura de parca Frau Merkel le-ar fi luat grecilor Creta si mi-ar fi dat-o mie. Unu la mana, exista o indemnizatie de sedinta, dar nu s-a tinut nici una, doi la mana, m-as lasa de comisia asta decorativa, dar am caracter si nu vreau sa-l irit si eu pe Mircea Sandu tocmai acum, si trei la mana, nu demisionez fiindca vreau sa vad cum crapa fierea in scarbe. Pe ala care o mierleste primul, eu il ingrop!