Daca adunam hectarele de teren retrocedate, vom observa ca Romania e cat Italia si Franta la un loc. Avem printre noi familii — alcatuite din fosti chelneri sau mecanici auto, inainte de revolutie — care ar putea sa-si treaca suprafetele Toscanei si Normandiei in declaratia de avere.
Luxemburg si Andorra sunt deja pentru saraci. Oricat as accepta dorinta de parvenire, mi-e greu sa inteleg lacomia si paranoia de a-ti insusi mai mult decat poate dimensiona creierul tau. Cand vorbesti despre un hectar, hai — 5, hai — 20, hai — 100, ai reprezentarea in cap. Dar cand intri in posesia a zeci de mii de hectare, pe care nu le strangi in 5 generatii, ci din 5 semnaturi — inseamna ca esti bolnav rau. Esti de balamuc, nu de puscarie, pentru ca i-ai pune in pericol pe ceilalti condamnati! Chiar si ospiciul in care merita cazate asemenea persoane ar trebui sa fie atent ales, pentru ca nebunii de rand au si ei limitele lor. Foarte putini sufera de rapacitate.
Dar trec peste consideratiile psihiatrice si incerc sa o iau tehnic. De aproape 10 ani, retrocedarile sunt sport national. Un smecher din sistem cumpara drepturile litigioase si reconstituie dreptul de proprietate. Buuuun! Dar pana sa faca tovarasii lui Iliescu Ion nationalizarea, toate aceste terenuri erau libere de sarcini? N-a existat niciun proprietar care avea un hectar de padure si a fost nevoit sa se imprumute la vreo banca, pentru a-si procura utilaje? N-a gajat nimeni o suprafata agricola ca sa construiasca si grajduri? Mi-e greu sa cred povestea asta. Ganditi-va cate averi s-au prapadit in timpul crizei din anii ’30 si in al Doilea Razboi Mondial, amintiti-va ca Romania a pierdut chiar teritorii (Ardealul de Nord, Basarabia, Cadrilaterul), ca au dat faliment atatea banci, printre acestea numarandu-se chiar si cea mai importanta, Marmorosch Blank, ale carei datorii au fost preluate de BNR. Nu-mi trebuie pregatire economica pentru a-i intreba pe latifundiarii de azi, dar mai ales pe reprezentantii Statului: ba, incultilor, voi chiar sunteti dementi?