Monica Iacob Ridzi e o femeie amarata. Si bolnava, sunt convins ca-i bolnava. Si prizoniera. Si despartita de copii pentru ca e proasta. A semnat ce i s-a pus in fata, e o proasta de studiat. Stia ca semneaza ceva periculos, dar Puterea era mai importanta. Orice prost vrea sa domine. Ea chiar credea ca domina. Proasta! Daca as avea posibilitatea, as gratia-o. Pentru ca mi-e mila de copilasii proastei infigarete. Cunosc, in vremuri de-astea esti suspect daca nu urasti pe nimeni.
Dar asa bolnava si despartita de copii cum e, proasta ramane tot proasta. S-a apucat sa-si povesteasca durerea in versuri. In prostia ei tutelara, isi caricaturizeaza suferinta. Parcurgandu-i mozolelile patetice, mi-a venit o idee. Poezia, un gen literar abandonat, poate fi reciclata. In tara in care analfabetii se lauda cu numarul de masterate, poezia ar merita sa devina instrument al departajarii. Destul cu CV-urile mincinoase! Cand incearca unul sa se angajeze, il asezi pe un scaun si ii dai o tema. „Priveste pe geam si scrie o poezie! Vers alb sau cu rima, nu ma intereseaza. In jumatate de ora astept 10-15 randuri!”. Versurile alea ar reprezenta cel mai bun detector. Asa depistezi urgent coeficientul de inteligenta, cultura, spontaneitatea, simtul ridicolului. Monica Iacob Ridzi e inculta, proasta, dar proasta rau, bleaga, obraznica si ridicola. Da, bleaga si obraznica in acelasi timp, lasati oximoronul sa danseze, pentru ca e mai trufasa si mai umila decat o curva sfioasa! Imi pare rau, dar asta-i adevarul. Basescu, insa, a pus-o ministru pe toanta eminenta. Ridzi este efigia regimului Basescu. Prostovanii furau si se credeau geniali. Iar cand sufera, sunt la fel de jenibili ca atunci cand sfidau.